Salvati totul!

Situația mea

În anii din urmă am plătit diverselor mâini întinse ale statului zeci de mii de lei cu titlu de impozit (pe venit mai ales) sau contribuții. Nu mă plâng, am avut venituri acceptabile. Și mi se pare sănătos la cap, obligatoriu chiar, să contribui la lucrurile comune care constituie civilizația și pentru care statul are nevoie de bani.

Mi-a venit rândul - din nou, în 3 ani! - la inspecție fiscală în urma cărora s-a ajuns la concluzia că unele din deplasările pentru care am solicitat deducere din plata impozitului pe venit nu au legătură directă cu realizarea de venituri așa că voi fi obligat la plata unui impozit suplimentar și a penalităților aferente de câteva, multe, mii de lei.

Nu discut logica în baza căreia se judecă relația dintre o cheltuială, pe care o socotesc investiție și obținerea de venit. Oamenii ANAF-ului aplică mecanic niște metodologii și instrucțiuni. Dacă Ministerului Finanțelor îi vine o altă idee trimite mâine o adresă care poate răsturna complet logica respectivă.

M-am enervat

Mi se pare penibil însă faptul că, în timp ce organele statului sunt ocupate să hingherească belească fiscal pe cei vreo 15% dintre români care chiar produc valoare adăugată, lasă să se dezvolte și să prospere o adevărată junglă mafiotă care distruge natura (dar și aici, aici sau aici) dar și umanitatea din noi (sau aici și aici). Nu e de mirare, totuși, că lucruri de genul acesta perpetuează liniștit în ignoranța totală a ochiului orb al statului. Unora din mafioții autohtoni autoritățile le organizează chiar spațiul de desfacere sau sunt protejați de rudele sau prietenii lor înfiltrați într-o poliție care seamănă prea  puțin cu ceea ce ar trebui să fie.

Clarificarea conștiinței de clasă

Nu cred că e exagerare să spui că în umbra protestelor pro- și contra RMGC se află opoziția  mocnită dintre minoritatea activă și contributoare netă la bunurile publice, pe de o parte, și majoritatea captivă în plasa rețelelor criminale a căror modalitate de producție se reduce de cele mai multe ori la exploatarea resurselor naturale sau a celor umane, activitate pentru care în mod necesar trebuie să apeleze la violență, la corupție și, cu necesitate, la protecția politică. Câteva raționamente simple sunt de ajuns pentru a demonstra faptul că cei care susțin proiectul minier de la Roșia Montană pe criterii economice sunt fie ipocriți fie dau dovadă de un caz tipic de falsă conștiință. Încercările de a asimila protestele cu conspirații de-ale lui Soros, cu cripto-legionari sau cu revizioniști unguri nu sunt decât răuvoitoare ori idioate de-a dreptul.

Situației de față putem să îi zicem, cvasi-sociologic, luptă de clasă, între clasa de mijloc și restul, sau chiar și între generații (activii din clasa de mijloc urbană și descendenții lor, hipsterii, contra restul). Faptul că celor puțini dar productivi li s-a ridicat de pe ochi vălul iluziilor în care s-au legănat într-o fraternitate absurdă cu diverșii impostori și ventriloci vreme de peste 15 ani e un eveniment extraordinar. Chiar și numai pentru acestea manifestațiile anti-RMGC constituie un moment luminos al istoriei contemporane a României.  Rămâne de văzut ce iese din situația de acum, dacă epifaniile sunt destul de clare (:-)), dacă mișcarea se permanentizează, dacă reușește să capitalizeze politic, dacă politicienii (semi-infractori) vor înțelege pericolul în care se găsesc sau vor forța un conflict deschis cu societatea bizuindu-se pe cantitățile pe care le au, teoretic, sub control. 

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Care este pretul pentru care Guvernul ar ignora protestele impotriva exploatarii de la Rosia Montana?

Mizantropia și zoofilia

Nu o să merg atât de departe cu sofismul încât să-i acuz pe iubitorii de câini de zoofilie, ca și CTP-ul. Este ceva excentric, totuși, în comportamentul celor care întrețin haitele de câini care ne fac, nouă ăstora care cică nu iubim cățeii, viața mai complicată decât ar fi un pic mai la vest. Câteva cazuri actualizate din memoria mea, selectivă și creativă știu, pot avea virtuți euristice.

Unul este celebrul colonel „Toma” de la Universitate. Militar pensionat, îmbrăcat permanent în costum, ursuz și marțial, tolerat pe lângă universitate ani în șir pentru cine știe ce merite. Se relaxa, prin anii 90, după terminarea programului ascultând muzică populară alături de un fișet în care improvizase un altar cu iconițe ortodoxe în mijlocul căror trona portretul lui Iliescu. Întreținea în curtea distinsei academii o haită întreagă de potăi pe care le răsfăța cu bunătăți luate de la cantină.

Al doilea caz, e tot din universitate: fost prorector, fost parlamentar PRM. Contribuia împreună cu soția la efortul de hrănire al haitei lui Toma (vezi mai sus) și mai întreținea o altă haită în fața casei personale, dintr-o elegantă zonă rezidențială a Oradiei. Și „Toma” și prorectorul erau ridicoli când erau urmați de potăile lor prin curtea universității cam ca și Ceaușescu de lingăii săi prin vizitele de lucru. Pe nici unul din ăștia nu i-a interesat vreodată dacă animalele de care se înconjurau făceau gălăgie, murdărie sau chiar mușcau pe cineva. Studenții mi-au povestit, totuși, cum erau alergați de haita prorectorului în drumul lor spre universitate.

Tocmai aici rezidă tâlcul așa-zisei iubiri de necuvântătoare: în majoritatea cazurilor oamenii ăștia vor să țină alți oameni la distanță. Își supraveghează și privatizează un spațiu de obicei public cu niște maidanezi teritoriali. Că e intersecția cartierului rezidențial, spațiul din jurul blocului ori curtea universității e indiferent dacă lor le sporește sentimentul de securitate (sic). Nu iubirea de câini îi face să îi hrănească ci ura sau frica față de semenii lor. Că e mizantropie pură sau reflecția unor păcate numai de ei știute ori amândouă prea puțin contează. Pentru ei am un singur sfat: luați-vă medicamentele, spovediți-vă sau împăcați-vă cu cei cărora le-ați greșit și lăsați-ne în pace cu ipocrizia voastră!

Majoritarismul

În timp ce protestatarii din Blvd. Elisabeta se îngrijorează de generațiile viitoare în mod generic, o generație întreagă de la Roșia Montană s-a consumat așteptând să înceapă mineritul cu cianură. Sunt victimele aparentei indecizii a politicienilor care timp de 15 ani nu au zis nici că-i bălaie nici că ar fi laie lăsând oamenii să se caftească în jurul drobului de sare. Indecizie la suprafață, strategie politică la adâncime – să părem că suntem cu toți și cu nimeni, să neutralizăm tema din punct de vedere comunicațional și, eventual, să beneficiem de sprijin mai mult sau mai puțin material și electoral din ambele tabere. Cuvântul popular potrivit aici e demagogie.

Micuțul Ionuț e victima aceleiași demagogii a politicii în toate luntrile: luptăm cu câinii vagabonzi dar nu-i stârpim că se supără apărătorii necuvântătoarelor și rămânem și fără obiectul muncii – atribuirea contractelor de sterilizare, adăpostire etc. Apoi când suntem luați la întrebări dăm vina pe natură în general (cățeii se înmulțesc prea repede) și pe natura umană în particular proiectând indecizia asupra celor care întreabă (vreți un tratament uman pentru animale sau nu?)

La Oradea primarul Bolojan a arătat că se poate și altfel. Acolo unde Filip a dat înapoi, cu coada între picioare, în chestiunea podului Sovata de pildă, primarul PNL a intrat fără remușcări peste interesele minorității din zona Podului de Pontoane în favoarea majorității de automobiliști care fac traseul Rogerius-Calea Aradului. Nici în chestiunea parcului Mihai Viteazu (fost Olosig) primarul nu a avut prea multe menajamente pentru minoritate iar exemple de acest fel se pot găsi, mai ales în istoria recentă a orașului.

Sunt două feluri de a face administrație de către conducerea politică. Prima, mai răspândită, aș denumi-o majoritarism relativ în timp ce al doilea ar fi un fel de majoritarism autoritar. Amândouă au avantaje și dezavantaje evidente, din multe puncte de vedere. Demagogia de genul celei din jurul Roșiei Montană nu face bine nimănui, așa cum nici o amânare nu rezolvă o boală, iar mimarea la vedere a democrației, mațele aparatelor de lobby fiind perfect vizibile în toată istoria asta, nu face decât să macine încrederea în democrație și dialog. Paradigma cealaltă poate fi eficientă, dă impresia de determinare, acordă o reverență reținută dezbaterii și avertizează pe membri majorităților prezente că se pot trezi oricând în situația de minoritate cu pumnul în gură. Are totuși avantajul că mișcă lucrurile.

Dacă ar fi depins de Ilie Bolojan s-ar fi rezolvat probabil demult atât dilema de la Roșia Montană cât și cea a cățeilor vagabonzi. Oare?

The end is near

La inițiativa unui băiat deștept de la noi mai mulți moguli de top 300 USA au investit masiv - vreme de vreo 15 ani - într-un proiect care promite randamente fabuloase: exploatarea aurului din Munții Apuseni. Responsabilii proiectului nu s-au reținut de la aproape nimic pentru a asigura fără prea mult tam-tam succesul proiectului: au cumpărat oamenii de prin partea locului cu case cu tot laolaltă cu politicieni locali și centrali și ziariști. Banii adunați de pe piețele nord-americane de acțiuni le-au fost de ajuns pentru această impresionantă operațiune de lobby și PR. Nu e de ici-colea nici faptul că în contractul negociat cu autoritățile toate sumele acestea trebuie să fie acoperite de statul nostru în cele din urmă, astfel că statul român nu va vedea nici un fel de redevență până nu își achită partea din împrumuturile contractate până acum de RMGC. Pentru cei care avut alte așteptări nu le pot spune decât: bine ați venit în capitalism!

Pe partea cealaltă avem câteva mii de membri ai noii clase mijlocii urbane din România care se indignează împotriva formei de capitalism rapace care pune mâna pe toate resorturile statului, distruge mediul dintr-o zonă regiune relativ întinsă și tratează România și populația acesteia ca pe niște orice loc uitat de prin Papua-Noua Guinee sau din pădurea amazoniană. Și eventual scufundă în lacul de cianură simboluri ale memoriei colective - cum sunt localitățile ancestrale ale moților sau minele (sic) romane. Li se alătură o ceată pestriță și puțin probabilă de români și maghiari patriotico-nostalgici, toți urbani și toți cufundați în reverii în care trecutul măreț se îmbină inextricabil cu pădurile și munții Ardealului sau convinși că bogățiile naturale sunt ale poporului.

Să nu uităm că un alt mogul din top 300 USA a investit bani și timp pentru a bloca afacerea colegilor săi de oligarhie americană. Alăturarea lui George Soros la campania anti RMGC a ajutat la mobilizarea și coordonarea mișcărilor anti-exploatare însă a indus dubii mai mult sau mai puțin legitime privind agenda din spatele acestei opoziții.

Între cele două tabere ar trebui să se afle localnicii din Roșia Montană și împrejurimi. Toată lupta împotriva capitaliștilor veroși care vor să ne fure bogățiile ar avea ceva sorți de izbândă dacă băștinașii s-ar lega cu lanțuri de utilajele de minerit, dacă ar pune mâna pe furci și topoare și i-ar alunga pe mercenarii RMGC sau dacă ar fi votat pentru o clară platformă anti-RMGC. Realitatea, de atâtea ori constatată, este însă alta iar între o viață de consumerism relativ îndestulat și o sărăcie demnă și respectuoasă cu mediul și istoria votanții din Alba aleg fără să clipească. Hipsterii care s-au reunit anual la Fânfesturi nu au reușit defel să câștige sufletele localnicilor de partea lor. Nici nu au încercat pentru că nu au fost dispuși suficient la compromisuri în ceea ce privește puritatea valorilor și a stilului lor de viață atât de sofisticat. Global și stereotip aș adăuga, la fel ca și capitalismul cu care se confruntă.  

Mai mult decât își închipuie ei înșiși militanții anti-RMGC se găsesc într-o splendidă izolare (de care se bucură în vanitatea lor vană :-)). Cred că deznodământul epopeii RMGC se apropie iar amânările care vor mai veni sunt doar parte a unor negocieri care se poartă departe de camerele de televiziune. 

Romul din oglindă

Psihologia populară - nu cea a poporului ci vulgata psihologică transmisă prin școală dar mai ales prin mass - media - întrețin o înțelegere schematică a relațiilor majorității cu minoritatea: e o chestie de stereotipuri, de prejudecăți, de atitudini denumite în fel și chip - toleranță, autoritarism etc.

Din perspectiva asta, în ceea ce îi privește pe români și pe romi e un lucru bine știut: românii nu îi iubesc pe romi, dimpotrivă. Adică au tot felul de automatisme cognitive și emoționale nasoale vis-avis de romi.

(În paranteză fie spus, nu prea știm ce părere au romii despre români - pentru că subeșantioanele care îi cuprind în sondaje sunt prea mici. Poate e mai bine așa, nu avem nevoie de gaz pe foc în contextul ăsta flambat).

Când vine vorba să explice de ce nu îi suportă pe romi și crede că Hitler sau Antonescu au greșit în politicile lor rasiale majoritarul apelează la stereotipuri: romii sunt hoți, violenți, murdari, puturoși etc. Sugestia e clară: noi (majoritarii) suntem cinstiți, pașnici, curați, harnici etc.

O să propun o perspectivă un pic mai nuanțată.

Eu cred că faptul că majoritatea face palpitații când se gândește la romi are legătură cu faptul că aceștia sunt atât de strident/calificat/ostentativ diferiți de ceilalți.

E frustrant să vezi că sunt colectivități întregi care nu consideră că modul tău de viață este cel mai frumos sau cel mai dezirabil. Că pentru a fi fericit nu trebuie să te trezești zilnic la 5 dimineața pentru a prinde autobuzul de navetă să ajungi sub comanda unor brute abuzive și dezabuzate pentru ca la final de lună să primești bani cât pe un transport de fier vechi. E provocator de scrâșnete aprige din dinți să vezi că se pot face afaceri și averi importante fără a da vreodată pe la școală și fără a te umili aproape zilnic în fața șefilor, funcționarilor statului sau a băncilor.

Dincolo de asemenea judecăți este însă înțelegerea, poate subconștientă, a faptului că așa zisa civilizație a majorității și așa-zisul lor stat nu merită respectul și supunerea pe care o revendică. E logic deși aparent sofistic: dacă ar fi demni de respect romii nu le-ar râde în toate felurile în nas. Disprețul romilor față de acestea e defapt meritat iar majoritatea nu e pe departe așa de civilizată, de europeană și de modernă pe cât se pretinde. Trei motive din milioanele la îndemână: munca asiduă și talentul nu par a fi ingredientele reușitei sociale în România, și nu din vina romilor, infracționalitatea romă e întreținută și de ineficiența autorităților - un amestec de incompetență și corupție pe care nu l-au produs romii, iar romii par a fi indispensabili la fiecare dintre alegeri, pentru că avem un simulacru trist de clasă politică.

Ca să sintetizez: ura majorității față de romi nu este altceva decât disprețul majorității față de sine însăși.

Optimism

China e a doua economie a lumii cu o creștere de neoprit. De ceva vreme mârâie la japonezi, la filipinezi sau la indieni pentru teritorii. Rusia a depășit Germania ca volum al economiei. Nu a avut nici o reținere a trimite tancurile în Georgia când a simțit că autoritatea îi este pusă la îndoială. Statele Unite încearcă să se convingă pe ea însăși că mai e jandarmul mondial - o poziție temporară și circumstanțială la care e greu să renunțe. Pare din ce în ce mai probabil că, pentru siguranța viitoare, va face compromisuri azi greu de imaginat și care ne vor privi și pe noi. UE nu mai contează ca agent politic și nu e clar cât va mai conta și ca actor economic global. Fără identitate, fără leadership și fără creștere poate să fie doar un teritoriu numai bun de ocupat.
În orice caz, centrul de greutate al lumii e mai departe de noi decât a fost vreodată în ultimii 500 de ani.
Iată cum răspundem noi: înmormântăm bulibașe autoîncoronate, urmărim fascinați spectacolul bandelor de infractori autointitulați oameni politici care conduc statul și ne înghesuim la apă sființită și icoane făcătoare de minuni. Sau evadăm în reverii monarhiste sau revizioniste.

Elysium

Contra stângiștilor nemulțumiți de faptul că personajul principal (jucat de un Matt Damon destul de convingător în rolul de macho obosit mai mult de viața lui de luzăr decât de radiațiile care i-au scurtat biografia la 5 zile) e scandalos de indiferent politico-ideologic o sa îl parafrazez pe Marx. Mentorul lui Engels, Lenin și Stalin pe undeva prin opera lui spunea ceva de genul „Istoria omenirii este istoria omului care își vede de ale lui”. 

Încercând să evite un deces iminent Max (nu Marx) face istorie și deschide norodului sărman de pe Pământ accesul la toate minunățiile rezervate clasei de îmbuibați de pe Elysium – o colonie de lux, cu gravitație, atmosfera și de toate, plasată pe orbită geostaționară, pentru cei mai potenți financiar și social reprezentanți ai speciei.

Știu că este ceva contradicție chiar în sânul gândirii marxiste, cea dintre rolul individualităților și cel al maselor în făurirea istoriei, dar regizorul scenarist a socotit probabil că publicul mâncător de popcorn este mai degrabă liberal-democrat și că nu va înțelege o revoluție altfel decât făurită prin gesturi eroice ale unor personaje de altfel egoiste și chiar antipatice.

Altfel, în film sunt îngrămădite o sumedenie de stereotipuri din poveștile cu super-eroi americani (visurile frânte ale copilăriei, infractor de nevoie, iubirea pură și stăruitoare, copii bolnavi pentru sensibilizare – în caz că nu suntem destul de emoționați de copilăria eroului, roboții cei răi ca simbol al tehnologiei ca instrument al asupririi de clasă, străinul cel rău – de data asta un fel de Angela Merkel cu origini franțuzești – pentru a acoperi toată ostilitatea planetară față de imperialismul european).  Conflictul social este subliniat caricatural prin diverse tușe psihologice – proletariatul (eminamente latino!) e solidar, curajos și plin de înțelegere în timp ce exploatatorii de pe Elysium au toate semnele caracterologice criticate  ale burgheziei – ipocrizie, cruzime amestecată cu lașitate, lipsă de empatie și vanitate. Mă întreb câte din aceste contraste  sunt inspirate din dezgustul regizorului față de lumea din care provine (Africa de Sud).

Pentru publicul de vacanță – cel căruia I se adresează de fapt în calitate de material propagandistic și de consum – pelicula are de toate: o poveste destul de simplă, personaje stereotipe dar accentuate prin regie și montaj, violență dozată corect, efecte speciale și panorame pe măsura gusturilor epocii. Povestea te ține cu sufletul la gură iar pentru cei care își dau la minim tendințele criticiste este chiar o experiență agreabilă. Mie mi-a plăcut mai mult decât războiul cu zombii purtat de Brad Pitt, par examplu. 

Cârcotașii din clasa burgheză vor pleca de la film cu o oarecare stare de nedumerire și sentimente contradictorii. Istoria revoluționară a omenirii nu este neapărat una fericită așa că în momentul în care bogățiile de pe Elysium devin accesibile tuturor nu ne e greu să ne închipuim că distrugerea și dispariția lor este pe aproape. Pe de altă parte, nu poți să rămâi indiferent la suferințele celor mulți și nevinovați și, pe de altă parte, trebuie să te temi că, în absența unor semne de generozitate, destinul celor bogați, izolați încă în țările sau cartierele lor, nu poate fi unul fericit, aidoma celor de pe Elysium care nu au înțeles că trebuie să împartă multul pe care îl au.

Avantaj vor avea din această producție organizațiile filantropice tiermondiste – aceste cutii ale milei pentru occidentalii măcinați de sentimente de vinovăție, industria culturală a stângii – un imens aparat de producție și consum al religiei civile a eliberării și, bineînțeles, producătorii filmului. Morala filmului este, totuși, una mai puțin marxistă: că istoria e un efect neașteptat (pervers pentru unii) al nervilor, pasiunilor sau angoaselor unora care fac altceva decât au fost învățați să facă și care nu au fost împușcați la momentul potrivit. 

Scrisoare deschisă Domnului ministru al Educației, Remus Pricopie

Scrisoare deschisă

Domnului ministru al Educației, Remus Pricopie

Ref: Demiterea președintelui Comisiei de Sociologie, Științe Politice și Administrative,

Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), domnul Daniel Barbu

Domnule ministru,

Un număr de opt cadre universitare și cercetători de la următoarele instituții: Universitatea din București, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea din Oradea, Institutul de Cercetare a Calității Vieții (Academia Română), vă solicită să îl demiteți pe președintele Comisiei de Sociologie, Științe Politice și Administrative, din cadrul CNATDCU, domnul Daniel Barbu.

Motivul solicitării demisiei este activitatea disfuncțională a Comisiei, care blochează procedura de abilitare pentru conducerea de doctorate. În prezent se afla la Comisie un număr de 16 dosare de abilitare neanalizate, depuse în perioada mai - decembrie 2012.

Conform legii, procedura de abilitare trebuie să dureze maximum 60 de zile pentru a stabili dacă dosarul de abilitare este respins sau admis pentru sustinerea tezei de abilitare si pentru comunicarea acestei decizii candidatului. În niciunul din dosarele menționate nu s-a respectat termenul legal. Niciunul dintre candidați nu a primit un răspuns, nici pozitiv, privind continuarea procedurii de abilitare prin stabilirea comisiei si susținerea publică a tezei de abilitare, nici negativ, privind neîndeplinirea criteriilor de abilitare. Această stare de fapt se datorează refuzului președintelui Comisiei, domnul Daniel Barbu, de a analiza dosarele de abilitare și lipsei de activitate normală a Comisiei, din cauza neîntrunirii cvorumului la ședințe. În acest moment, suplimentar celor 16 teze de abilitare se află peste 120 de teze de doctorat susținute, care așteaptă avizarea  Comisiei de câteva luni.

Informăm publicul că blocarea procedurii de abilitare afectează grav modul de funcționare a școlilor doctorale din instituțiile menționate mai sus. Prin pensionarea conform legii a conducătorilor de doctorat care au împlinit vârsta de 65 de ani, existența și funcționarea școlilor doctorale și, implicit, cercetarea academică sunt amenințate. Lipsa unor noi îndrumători de doctorat fac imposibilă intrarea unor noi studenți la ciclul doctoral și continuarea normală a activității celor existenți. Precizăm că abilitarea reprezintă certificarea calității unei persoane de a conduce lucrări de doctorat şi a fost introdusă de către Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 ca un instrument de selecţie a cadrelor didactice performante pentru a preda în cadrul şcolilor doctorale.

De asemenea, menționăm pentru public faptul că, anterior acestei scrisori, am înaintat ministrului Educației Naționale un memoriu (nr. 16.587/23.05.2013) prin care am solicitat deblocarea activității acestei Comisii. După aproape două luni am constatat însă că situația a rămas neschimbată. Ca atare, așa cum am anunțat în memoriu, vom acționa în instanța de contencios administrativ Ministerul Educației Naționale și decidenții responsabili pentru această situație.

Semnatari :

Conf. dr. Gabriel Badescu - Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Cercetator științific dr. Sorin Cace - Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Academia Română

Conf.dr. Stefan Marian Cojocaru - Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Conf. dr. Irina Culic - Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Conf. dr. Ioan Durnescu - Universitatea din București

Conf. univ.dr. Adrian Hatos - Universitatea din Oradea

Conf. univ. dr. Sandu Frunză - Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

Conf. dr. Zulean Marian - Universitatea din București

O renunțare și mai multe păreri

L-am lăudat pe Dorin Coita când și-a făcut publice părerile despre situația UO pe blogul personal, chiar dacă nu i-am împărtășit în totalitate gândurile (îmi pare rău dar nu știu să introduc link exact către postare de pe Facebook, care a fost apoi preluată și de colegul Bogdan Voicu).

Articolul lui Dorin s-a rostogolit destul de bine până a ajuns să fie preluat de ziare locale și, în cele din urmă, de eBihoreanul (http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-1-5/universitar-oradean-ne-omoara-trepadusii--109059.html) prin Adrian Țic (fostă Totoran cred) care, bineînțeles a interpretat textul colegului exact în felul în care i-a convenit.

După aproximativ 2 zile de la apariția trimiterii din eBihoreanul Dorin se hotărăște să șteargă articolul de pe blogul personal explicând că textul a fost folosit fără permisiune de către săptămânal sugerând în același timp că asocierea cu eBihoreanul nu îi este pe plac (http://dccoita.blogspot.ro/2013/06/framantari-si-griji-la-universitate.html).

Nu trebuie să judecăm prea mult ca să concluzionăm cu gestul lui Dorin e o greșeală. În momentul în care a postat articolul pe blog aceesta a devenit public situație de ale cărei consecințe autorul trebuia să fie pe deplin conștient. Printre consecințele posibile se află citarea, comentarea sau parafrazarea articolului de către alții, chiar dintre cei care nu îi sunt pe plac autorului.

Eliminând articolul de pe blog însă Dorin își face sieși și UO un deserviciu și mai mare decât cel aparent produs de criticarea managementului universității. Multă lume va crede că asupra lui Dorin s-au făcut presiuni din interiorul UO în urma preluării postării de către unele ziare cu oarecare audiență. Ideea că universitatea practică cenzura asupra exprimării opiniilor propriilor angajați nu poate face bine imaginii sale. În fond și la urma urmei, conducerea universității ar trebui să fie mulțumită că specialiștii de la o facultate unde se predică și se cercetează managementul se implică benevol în guvernarea și administrarea instituției în această perioadă de criză. Nici faptul că angajații săi renunță așa de ușor la propriile păreri nu e în avantajul universității.

În al doilea rând, Dorin a renunțat prea repede la articolul său ca să nu ridice semne de întrebare cu privire al consistența exprimării sale în general. Dacă ideile sale au fost preluate de eBihoreanul și-au pierdut valabilitatea? Se adresa Dorin altui public decât cel pentru care se scriu articolele din săptămânalul citat? Dacă nu a anticipat consecințele ieșirii sale de pe blog Dorin poate fi etichetat cel puțin necugetat. Indiferent de motive, renunțarea îi afectează lui Dorin credibilitatea și astfel prestigiul personal.

Cred că gestul cel mai corect și bărbătesc din partea lui Dorin este să reîncarce articolul, să admită că nu poți să fii în toate luntrile în același timp (asta mai ales pentru el) și eventual să publice un nou articol în care să se delimiteze de posibililele interpretări abuzive ale textului său.

PS

Menționez că sunt dintre cei care în trecut am fost făcut harcea parcea de cei de la eBihoreanul/Bihoreanul pe câteva teme sensibile (că aș fi manipulat rezultatele unor sondaje sau studii e acuza cea mai ridicolă dar și dureroasă pentru mine) fără prea multă posibilitate de replică așa că nu am nici un motiv să le iau apărarea. Atitudinea lor față de Universitatea din Oradea este ambivalentă, alunecând frecvent către critică distructivă, sistematică și aparent rău intenționată. Dacă ar căuta cu adevărat să ajute universitatea și, prin asta, orașul - fiind dedicați trup și suflet eforturilor primăriei :-) - ar promova și lucrurile bune pe care unii angajați ai Universității din Oradea le reușesc. Dar politica redacțională a celor de la Bihoreanul e o temă fără prea multă speranță iar despre imaginea UO am mai scris în altă parte așa că mă opresc aici.

Heterodoxie româno-maghiară

Textul asta l-am publicat acum cativa ani. De atunci nu s-a schimbat nimic. De data asta se canta ceardasul steagului secuiesc in doua limbi. Dar refrenul e acelasi.

Când niște propoziții arbitrare au forță axiomatică în construcția reprezentării lumii, într-atâta încât însăși discutarea lor este refuzată cu spaimă, vorbim despre ortodoxie, sau dogmă. Știm că universul social al oamenilor de rând este populat cu adevăruri supreme pe care nu este corect, din punct de vedere politic, să le pui sub semnul întrebării.

Face parte din dogmatica patriotică românească o doză importantă de șovinism antimaghiar. Pe scurt: nu poți să pretinzi că ești patriot român și, în același timp, să ignori defectele și amenințarea vecinilor de la apus. Pentru România profundă, tertium non datur. Nu în raport cu bulgarii, cu sârbii sau cu turcii ne-am definit ca națiune ci în dialectica cu maghiarii și, aproape în aceeași măsură, cu rușii. A elimina aceste capitole din mitologia națională înseamnă a le lăsa fără momentele sale culminante din perioada de construcție a identității românești. Împiedicarea aterizării președintelui ungar la Târgu-Mureș a fost un gest patriotic, nu-i așa?

Patrioții maghiari de la noi au și ei prințipuri nedislocabile. Cum ar fi aceea cu autonomia teritorială. Mai nimeni nu își aduce aminte cum a apărut și ce ar presupune în mod exact – credeți-mă, mătușile cu școală profesională de prin Secuime nu au fost de prea multe ori în Catalonia ori în Tirolul de Sud – dar a prins rădăcini solide în discursul politic al maghiarimii din Ardeal. Acceptarea discursului autonomist este astăzi criteriu de eligibilitate pentru elita politică maghiară locală.

Elita politică românească nu poate fi cu mult mai tolerantă decât majoritatea votantă și irascibilă. La rândul lor, liderii maghiari au ca obligatorie tema autonomiei. Ca răspuns, românii trăiesc cu izbucniri năvalnice de adrenalină orice referire la autonomie : principiile cu consistență metafizică ale statalității românești – caracter național, unitar și independent, pe care le-am tocit în orele de Constituție de pe vremea împușcatului, sunt contestate! Reacţiile nervoase ale românilor sunt, pentru patrioții maghiari, indiciu al intoleranţei, al poftei de asuprire şi asimilare, justificări foarte bune pentru solicitarea mai apăsată a autonomiei.

Aparent, conducerile politice maghiare şi româneşti sunt captive într-un dialog al surzilor. În realitate, îşi fac servicii reciproce întărind agenda politică a celuilalt şi, dându-i un os de ros. Orice acţiune autonomistă maghiară are consecinţă manifestarea patriotismului neaoş şi obţinerea de puncte electorale. Fenomenul funcţionează analog şi pentru maghiari. A fost logic ca trimiterea UDMR-ului în opoziţie să fie taxată imediat ca act antimaghiar și urmată de întărirea rândurilor în jurul figurilor emblematice și a temelor cu potențial de mobilizare emoțională ale maghiarilor.

Pe termen lung, practicarea intensivă a demagogiei populiste naționaliste va avea mai multe consecințe nefaste. Cea mai periculoasă mi se pare blocarea sau întârzierea modernizării proiectului politic românesc. România poate experimenta, de pildă, cu succes regionalizarea sau federalizarea, la fel cum o fac numeroase țări europene, dar este împiedicată de spaima de unguri. Reproducerea narațiunilor identitare cu încărcătură șovină va perpetua anacronicele naționalisme tipice pentru periferia Europei făcându-ne în continuare bizari pentru partenerii noștri occidentali. În plus, dialogul intercultural transilvănean este schilodit de suspiciunile reciproce potențate de liderii politici, viitorul părând mai degrabă al segregării în insule etnice decât cel al conviețuirii.

Dar pentru ca toate acestea să nu se mai întâmple atât românii cât și maghiarii trebuie să aibă curajul de a ieși din propriile ortodoxii.

Audentes fortuna iuvat?

Vestea plagiatului de care e acuzat Victor Ponta a produs o reacție dură din parteaUniversității din București care a prezentat cu mare tam-tam decizia și argumentația comisiei special întrunită pentru a judeca furăciunea care îi este imputată premierului. Deși cazul Universității din București este evident, Ministerul se face că plouă, pretinzând că este lipsit de instrumente juridice pentru a pedepsi actul de presupusă piraterie juvenilă al marelui lider.

Nu la fel de durăa fost reacția Universității din Oradea la dezvăluirile suficient de clare referitoare la pe atunci ministru al educației, Ioan Mang. Primul ministru, același Victor Ponta, într-un superb gest pe deplin oximoronic, și-a umflat mușchiul și l-a demis. Universitatea a discutat în comisiile ei cazul dar nu afost capabilă să adopte vreo rezoluție sau să ia o decizie acționând în realitate ca o nevastă paralizată de frica soțului cu palma grea și vorba aspră.

Două cazuri similare care au produs reacții constrastante ale universităților și aleguvernului care ne indică raporturile asimetrice cu capitalurile specifice pentru care universitățile se află în competiție. Deși tentația de a atribui discrepanța evidentă diferenței de curaj moral este mare.

Universitatea din București tânjește foarte mult să fie recunoscută ca una de elită la nivel internațional, poziția ei în câmpul universitar românesc nefiind defel contestată. Pentru a căpăta o statură internațională trebuie să acumuleze, pe lângă altele precum independența academică, puncte de respectabilitate care izvorăsc din reacțiile la situații de criză etică precum cea a mișmașului detinerețe al actualului prim-ministru. Colegii de la București nu au greșit în calculul lor: ministerul nu a retaliat cine știe ce – pentru că nu prea are cum– având în vedere că oricum ai învârti comisiile și consiliile naționale de pelângă Minister de reprezentanții Universității din București nu ai cum să scapi. Efectul mâniei guvernamentale a afectat persoane înlăturate din pozițiide putere din aparatul ministerial dar nu universitatea ca organizație.  Gesturi mari poate pentru câte unul mai slabde înger dar mici pentru o universitate de nivel european, cum se vrea cea din București.

Universitatea din Oradea nu are, în schimb, asemenea pretenții, fiind preocupată, în schimb, să își asigure o relație prietenoasă cu locul din care izvorăsc resursele care îi sunt critice: banii și certificarea. Acestea depind de evaluări  de multe ori discreționare în al căror caz absența platoșei prestigiului te face vasal al rețelelor și al reciprocităților. Forțarea dușmăniei principalului partid de guvernământ pare, astfel, aproape un gest eroic pe care greu îl putem aștepta de la diriguitorii Universității din Oradea sau de la managerii oricărei instituții de aceeași statură. În cazul foarte puțin probabil al unor gesturi epice de sancționare a unor colegi cu relații cu ‘puterea’  te poți trezi cu evaluări dușmănoase de la ARACIS, CNCS (care acordă finanțările pe proiecte de cercetare), CNATDCU (care acordă titlurile academice), oricât de independente se dau ele. Un risc pe care nu și-l asumă nimeni în locuri atât de îndepărtatede centrele puterii. Cred că sunt puțini cei de la Universitatea din Oradea care ar îndrăzni să pună în pericol salariile colegilor pentru vanități personale academice.

Așa că, până la urmă, totul se rezumă la afiliație, capital simbolic și distanța față de putere. Liniștea din ultimele luni ne arată ce săraci suntem în capital simbolic - pentru că numai pentru cineva respectat are sens să facă statementuri publice - și cât suntem de dependenți de structurile administrative. 

Vă rog, gândiți!

De ziua Sfintei Preacuvioase Paraschieva, de Sfântul Ion cel Nou, de Bobotează sau de oricare alt sfânt, mii de credincioși se calcă în picioare pentru a pune mâna pe lucrurile făcătoare de minuni – PET-uri cu apă sființită, bucăți de oase cu certificat de autenticitate.

După ce tratamentele „alopate” par a fi dat greș în diverse ocazii (calitatea sistemului medical românesc poate fi o explicație, limitele științei alta), mii de români se îndreaptă spre homeopați, vraci sau șamani pentru a primi îngrijirea holistă derivată din vreo perspectivă spiritualistă cu inflexiuni orientale asupra funcționării corpului și a relației acestuia cu universul. Pentru siguranță, uneori se agrementează intervenția cu niște rugăciuni, apă sființită și chiar cu pelerinaje în locuri pline de supranatural.

Nu contează finalul – divinitatea alege căi misterioase – succesul e o garanție a fiabilității metodei iar insuccesul dovadă a lipsei de fidelitate a celui care o aplică.

Capacitatea românilor de a crede în minuni este bine cunoscută. Falimentele răsunătoare de la Caritas, FNI,  sau spargerea bulei imobiliare din 2008 intră în același registru al fatalismului și al așteptării miraculosului specifice populațiilor needucate și imature. Nu fac excepție din această listă nici entuziasmele tâmpe ale voturilor pentru schimbare din 1996, 2004 sau 2012. Sau așteptările comice la minuni din partea unei echipe naționale de fotbal destul de jalnică. La fel de irațională este și credința că monarhia sau orice altă reformă simplă ar funcționa  aidoma unui glonț magic care ar rezolva ca prin farmec toate problemele noastre. Ar fi comic, dacă nu tragic, să avem nevoie de un experiment natural ca să se dovedească că nu e așa.

Nu știu dacă copiii au nevoie de Moș Crăciun sau de Făt-Frumos ca să aibă o percepție pozitivă a realității dar adulții responsabili din lumea civilizată cu siguranță nu. Principiul realității este dureros, rezultatele cer știință, efort, riscuri și timp, lucruri pe care se pare că nu le controlăm îndeajuns și cu care nu ne putem împăca. Abia așa începem să fim cu adevărat moderni. 

Robin Hood demagogul

Demult nu am mai auzit atâtea bizarerii și păreri tangente cu problema ca și cu ocazia scoaterii pietrei aruncate cu nonșalanță de ministrul Nicolaescu în iazul politicilor de sănătate.

Sunt banii colectați prin CAS publici sau privați? Constituie ei un impozit sau o asigurare individuală? Ce înseamnă solidaritate socială? Este propunerea ministrului o sugestie de naționalizare?

Cred că orice discuție ar trebui să pornească de la 2 scopuri fundamentale inexorabil legate: 1) accesul tuturor cetățenilor la servicii medicale de calitate; 2) utilizarea eficientă a banilor asiguraților (indiferent ce nume dăm contribuțiilor lor).

Ce legătură au aceste obiective cu propunerea ministrului nu îmi este clar. Dacă deconturile per intervenție sau analize  la privat ar fi mai costisitoare decât la unitățile publice renunțarea la finanțarea de la CAS a spitalelor și clinicilor private ar fi justificată. Dar nu este așa - știm bine că se decontează la aceași tarif intervențiile la privat și la public. Dacă am avea dovezi că managementul unităților publice ar fi mai bun decât la cele private iar ar fi bine să fie orientați banii doar către aceste spitale și clinici. Ar fi minunat să fie așa dar minunile nu se întâmplă în partea asta de lume.

Cred că sistemul corect este ca CAS-ul să contracteze anual sau multianual un anumit număr de analize, intervenții etc. pe criterii de eficiență cost-beneficiu și de îndeplinire a unor standarde de calitate. Singurul loc în care contează dacă contractorii sunt privați sau de stat este acela al accesului la tratamente al categoriilor celor mai sărace care, în mod evident, nu pot acoperi costurile adiționale impuse de privați.

Cred că aici este și miezul problemei pe care îl semnalizează defapt inițiativa lui Nicolăescu și care arată încă odată ipocrizia guvernamentală: doctorimea din spitalele publice nu vede cu ochi buni că le pleacă la privați cei mai lucrativi pacienți ei rămânând pe cap cu cazurile sociale, multe, nerentabile și complicate. Demagogia devine astfel evidentă: retragerea decontărilor către spitalele private ar  forța migrarea către spitalele publice a unui segment din clientelă fără a îmbunătăți accesul la servicii medicale ale celor săraci (cu alte cuvinte, sporul de finanțare la public ar fi consumat de clienții de clasă mijlocie inferioară care ar decide să se înghesuie la public cu plicurile și relațiile pregătite). Dezavantajul imediat pentru cei săraci, cărora li se plânge pe umăr cu lacrimi de crocodili poartă în literatura de politici publice denumirea de „efectul Robin Hood”, care înseamnă, paradoxal, că de repartizarea egalitară și etatistă a serviciilor publice beneficiază în primul rând persoanele din clasa mijlocie deoarece sunt înzestrate cu resurse pe care cei marginali nu le au.

Soluțiile pentru sistemul sanitar sunt cu totul altele. Pe scurt ele se pot enunța în puține cuvinte: 1) opriți furturile din sistem; 2) puneți-I pe toți cei care au venituri sau proprietăți peste un anumit prag să contribuie. E atât de simplu!

Alba Iulia - simboluri

Biserica inghesuita intre blocuri.

Cu adevarat Land of Choice!

Peisaj citadin. Downtown Oradea, vara 2009

Regiunea Bihor-Sălaj-Satu-Mare. O glumă?

Din diverse motive, unele raționale, altele politicianiste, se invocă insistent tema regionalizării „pe bune”. Politicienii bihoreni și alături de ei și mândri locuitori ai acestor meleaguri sunt îngroziți că Oradea va deveni un fel de capitală de plasă aflată în subordinea veșnicului rival, Clujul și caută febril argumente și soluții pentru a impune orașul de pe malul Crișului Repede ca și centru de regiune.

Veștile proaste
Pentru toți aceștia nu am vești foarte bune.

Mulți dintre cei care își dau cu părerea despre regionalizare nu știu, sau se fac că nu știu, că interacțiunile și interesele oamenilor, al firmelor și instituțiilor sunt polarizate de centrele urbane, cu cât sunt mai mari și mai apropiate. Din punct de vedere al diverselor tipuri de schimburi, localitățile mai mici „gravitează” în jurul celor mai mari din apopiere. Beiușul este, astfel, satelit al Oradiei, la fel cum Turda este satelit al Clujului.

Similaritățile însă se opresc la un moment dat iar Oradea nu este, din păcate, până la cele mai mici detalii, omoloaga Clujului. Sunt câteva exemple care arată că Oradea este pe orbita Clujului: 1) pentru servicii medicale complexe se merge de la Oradea la Cluj nu invers; 2) pentru studii superioare de un anumit tip și de anumită calitate direcția este similară 3) pentru a zbura către zeci de destinații din străinătate noi mergem la aeroportul din Cluj, în timp ce de la noi se pleacă doar la București.  De asemenea, cred că o simplă statistică ar arăta că mai multe mărfuri se distribuie de la Cluj spre Oradea decât invers. Trist, dar Băile Felix și tranzitul către Ungaria nu fac din Oradea un centru mai important decât Clujul oricât de dureros este acest lucru.

Orice altă încercare de redesenare a liniilor de polarizare a interacțiunilor urbane - cu scopul de a găsi configurații în care Oradea este centrul - este inutilă sau ridicolă. Gândiți-vă doar la fluxul de oameni și de mărfuri pentru a vă răspunde. Care contur de regiune e mai coerent: unul care cuprinde Oradea și Clujul într-o singură regiune sau unul în care Oradea e separată, alături de Satu-Mare și Sălaj?

Situația în care Oradea este o frumoasă periferie are, bineînțeles, mai multe explicații. Unele țin de destinul istoric al urbei: marginalitatea geografică aduce, de obicei și dezavantaje, printre altele un hinterland înjumătățit, comparativ cu rivala de pe malurile Someșului. (Se spune că situarea la graniță a fost și este un avantaj. Acum sincer, cei care locuiesc de mai multe zeci de ani în Oradea ce avantaje deosebite pot nominaliza în afara micului trafic cu cremă de unt și castraveți murați, a vizionării programelor MTV1 și MTV2 și a faptului că a existat o probilitate mai mare de a rămâne definitiv peste graniță?) Același dezavantaj îl acuză și Satu-Mare sau Aradul care au trebuit să se dezvolte cu spatele la graniță. Acest handicap s-a transformat într-unul structural care s-a perpetuat și adâncit în ultimul secol. Alte periferii geografice sunt și ele în situații delicate - Iașiul, o capitală a Moldovei în declin de mai bine de un secol, Galațiul și Brăila două centre comerciale stagnante. Constanța, prezumtivă poartă europeană la Marea Neagră nu se simte nici ea bine înghesuită între Odessa și Istanbul.

Statutul de periferie al Oradiei nu este străin nici de incapacitatea liderilor orașului și ai județului de a produce proiecte menite a reduce decalajele și a spori statutul regional al Oradiei. O eroare strategică fundamentală a ultimilor 20 de ani a fost faptul că încercărilor de hegemonie clujeană liderii bihoreni le-au reacționat aproape invariabil prin apelul la centru (la București), mergând cu alte cuvinte doar pe întărirea centralizării ca soluție de prezervare a autorității locale, în locul unor politici regionale de dezvoltare autentică. Din același registru al producerii de centralitate au făcut parte și reglările de conturi locale via șefii de la București, adeseori în dauna chiar a interesului public, situație care arată destul de bine gradul de atașament al leadershipului local față de comunitate ale cărei interese, aparent, le promovează. Nici nu-i de mirare că așa-zișii bihoreni de frunte (Blaga, Filip, ca să dau doar câteva exemple) au fugit care încotro la cel mai mic semn de dificultate.

Și totuși, sunt speranțe
Bineînțeles că interesele locale, transpuse în arbitrarul și negocierile politicienilor pot trasa pe hartă cele mai ciudate contururi. O dovadă în acest sens este și actuala împărțire pe regiuni de dezvoltare care face abstracție de legăturile puternice ale celor din Alba și Mureș cu Clujul, atașându-le din motive de echilibru cantitativ (și de ignorare programatică a granițelor regiunilor istorice) regiunii Brașov. Pe același considerent a fost înființată și regiunea Sud-Est - o struțo-cămilă cu capitala la Brăila, care cuprinde Dobrogea și județe din Moldova și Muntenia.

Pe astfel de temeiuri orice fel de alcătuire administrativ-teritorială este, în fond, posibilă, iar speranța este ultima care moare. Cele 7 capitale actuale (fără regiunea București) vor trebui să facă față rivalității altor aproximativ 7 challengeri (de genul Oradiei)  care au de luptat pentru susținere din partea a a 21-25 de județe care dintr-un interes sau altul pot opta pentru varianta cu regiuni mari sau pentru cea cu regiuni mici. Este posibil ca baronetul din județe precum Sălajul să prefere să fie semi-periferii în regiuni mici, cu o slabă centralizare, decât ultima roată la căruța unor megaregiuni a căror politică nu o pot influența. Meciul se joacă și sunt curios cât de mult va atârna în balanță preferința evidentă a UDMR pentru regiuni mici (:-)).  

Polițistul bun/polițistul rău

Un șef de poliție oltean – oare dacă trec și excentric e pleonasm? - și o subalternă s-au strâns de gât și înjunghiat într-o mașină. Nu știu ce-o zis el după aia dar ce-a declarat femeia e mai rău decât în filmele hollywoodiene de categoria B cu polițiști corupți. Mai degrabă Daneliuc în perioada post-1990.

Ce mai freamăt, ce mai zbucium… Opinia publică se indignează împotriva poliției devenită cuibușor de nebunii și în bonton cu ea și șeful cel mare rezonează cu supărarea vulgară și opinează despre cantitatea de golănie din instituția din subordine…

Eu cred că trebuie să stăm strâmb și să judecăm drept pentru că realitatea e complexă, cum zice înțelepciunea narodnicească.

Poporul supărat ar trebui să își aducă aminte și de băieții fosforescenți care fac balet în rush-hour prin intersecții, de cei care patrulează prin cartiere și alungă invadatorii din clasele nefrecventabile din cartierele noastre de clasă mijlocie și de nenorocitul aflat în afara orelor de program care a rămas paralizat încercând să  imobilizeze un infractor.

Personal nu am nimic să le reproșez lucrătorilor din domeniile siguranței cetățeanului. Experiența mea directă cu ei e pozitivă. Îi mulțumesc agentului care, în urmă cu mai bine de un deceniu, mi-a returnat mobilul scăpat din buzunar la urcarea în taxi. Un muncitor a cărui onestitate mi-a lăsat o impresie pozitivă. Le mulțumesc și băieților care mi-au recuperat – în vreo 5 luni jumate, nu știu dacă e mult sau puțin – iphoneul furat, anul trecut. E drept că prostia mea a fost întrecută doar de cea a hoților, dar lucrătorii MAI, mai mult niște geeks cu coșuri decât Chuck Norris mioritici iar mi-au lăsat o impresie favorabilă. Le mulțumesc și tuturor agenților de la rutieră care m-au amendat, și au fost câțiva! Recunosc că de fiecare dată depășisem cu nesimțire limita legală de viteză, motiv pentru care am devenit mai precaut, spre binele meu și al celor din jur.

Și totuși există zone inspiratoare de pesimism în desfășurarea aparent eroică prezentată elogios mai sus. Nu mă refer la apucăturile oarecum bizare ale multor polițiști: ei sunt în linia întâi, încovrigați strâns cu infractorii, să nu ne așteptăm să fie Clark Kenți toți, băieți rușinoși în viața de zi cu zi și luptători feroci cu cei răi la serviciu. Trecem cu vederea și elanul anarhist din anii trecuți - înțeleg faptul că polițiștii sunt apropiați de clasa muncitoare, au temeri și valori apropiate de ale acestora așa că mitingurile antiprezidențiale fără aprobare, în timpul programului, cu scandări colorate sunt în firea lucrurilor. 

Dar...la fel ca peste tot în sectorul public din țărișoara noastră, tare mi-e teamă că promovările din poliție au mers, în ultimul deceniu, pe procese de selecție negativă și că cu cât urcăm în ierarhii cu atât concentrația de competență în măgării este mai mare. Despre acest mecanism cred că vorbea liderul de sindicat de polițiști Surugiu când amintea de „sistemul” care face presiuni insuportabile asupra celor onești din branșă. Polițiștii au fost printre cei mai siguri clienți de la Spiru sau alte institute cu nume pașoptiste sau patriotice în perioada lor de glorie, iar licențele și masteratele respective au folosit și la recrutarea și promovarea „elitelor”.

Curățenia în poliție s-ar putea desfășura destul de simplu: ea s-ar concentra mai ales pe zonele de comandă și, pentru început, ar trebui identificați și trimiși la munca de teren toți cei care au obținut promovări pe  baza a tot felul de diplome în drept sau management de la facultăți care i-au promovat la fără frecvență deși forma de organizare a studiilor era, formal, la zi. (Cu cei cu diplomă de ID e și mai simplu, pentru că majoritatea respectivelor programe de studiu nu erau autorizate).

În plus, recomand șefilor județeni să iasă din birourile lor somptuoase, să mai lase ședințele operative și să viziteze, ca pe vremuri Cuza, restaurantele din apropierea sediilor județene și municipale: dacă li se pare că birourile sunt cam goale vor înțelege de ce. Și, în general să își vadă și de funcția de îndrumare pe toate planurile a celor tineri din subordine – dacă se iubesc să îi încurajeze să întemeieze familii, dacă au făcut pasul ăsta, să contribuie la sporul natural al populației noastre. În principiu să îi țină ocupați, să nu aibă timp de prostii. Dacă nu se poate înseamnă că locul lor nu e acolo.