2012. Sfârșitul copilăriei. Vă doresc o maturitate mai bună!

2012 a marcat sfârșitul jalnic al copilăriei și adolescenței democrației românești. Maturizată, aceasta a renunțat la toate speranțele, iluziile și naivitățile care îi dădeau un aer ușor melodramatic. Revoluția din 1989 s-a sfârșit prin victoria absolută a moștenitorilor regimului comunist și prin renunțarea la orice proiect serios de justiție socială și morală. Fără o guvernare proprie eficientă sau responsabilă, România pare a fi devenit un fel de protectorat aflat la granița estică a alianței euro-atlantice în care clanuri lipsite de scrupule se bat pentru dreptul de a colecta impozitele plătind peșcheșuri grase diverșilor suzerani aflați la mii de kilometri. Iată cele mai pesimiste concluzii despre anul care s-a terminat:

• Anii de dezamăgire au dus la extincția tuturor cadrelor de mobilizare politică din ultimii 20 de ani. Temele corupției, comunismului, securității, modernizării ori occidentalizării nu mai emoționează decât o mână de naivi retrograzi iar utilizarea lor în discursul public e semnul unei serioase inadecvări.
• Cea mai activă și autonomă pătură a societății românești – așa zisa clasă de mijloc - a fost violată simbolic în ultimii ani până a ajuns mai rău decât o legumă: sedusă și abandonată de Băsescu și ai lui, pe de o parte, anesteziată cu porții zilnice de ură și raționamente simplificate din partea cealaltă, aceasta a abandonat total bunul simț și civilitatea care ar trebui să o caracterizeze.
•  Tot sistemul politic românesc și-a oferit fără să ezite supunerea față de guvernarea europeană și mondială recunoscându-și incompetența și absența oricărei speranțe de obținere a vreunei legitimități. Sau poate că tocmai asta e ideea, de a renunța oficial la prerogativele suveranității și la responsabilitatea pe care aceasta o pretinde.
• De parcă nu ar fi fost suficiente performanțele PDL în acest sens, a devenit foarte clară incapacitatea administrativă cronică a României. Câteva exemple: cea mai slabă rată de absorbție a fondurilor structurale din UE, bâlbâielile din jurul numărului de votanți (care arată că până și statistica e la cheremul intereselor politice). E nevoie de alte argumente?
• Amoralitatea politicii a fost expusă mai obscen ca niciodată: migrațiile de politicieni care au schimbat majoritățile parlamentare în tandem cu sondajele, circul ridicol al arestării lui Năstare, absența oricărei clipiri în ochii premierului la acuzațiile devastatoare de plagiat,  promisiunile solemne din ce în ce mai rar onorate de către cele mai importante figuri (Băsescu, Antonescu), aranjamentele egoiste dar dezastruoase la nivel colectiv făcute cu ocazia alegerilor de către liderii PDL sunt doar câteva exemple.
• A devenit clară fragilitatea construcției instituționale democratice din România: în cele câteva săptămâni ale crizei din vară majoritatea parlamantară în parte luată de la talciocul politicii a a făcut harcea parcea toate limitele constituționale și de bun simț ale României așa-zis democratice.
• Guvernarea PDL s-a consumat fără a produce multe efecte și a mistuit și partidul care a susținut-o. În plus, s-a terminat epoca Băsescu.
•  Mai mult, prin eșecul lamentabil al proiectului ARD au fost epuizate pe moment speranțele apariției vreunei forțe de dreapta imaculate (așa zisa mișcare „Albă ca Zăpada”). Nicicând nu a fost dreapta românească într-o situație atât de jalnică – avem de ales între trio-ul Voiculescu-Antonescu-Becali, pe de o parte, și Udrea și Blaga pe de alta.
•  Închei prin constatarea că nici societatea civilă, ultima speranță, singura redută blah blah nu e mai bine. ONG-urile civice s-au lăsat ușor cumpărate de blocurile politico-mediatice iar mișcările de protest din acest an par a fi fost simple butaforii compuse destul de rudimentar de păpușari dispuși să investească pe termen lung în campania de zgomot care produce senzația că societatea se îndreaptă într-o direcție sau alta.

Să sperăm că 2013 nu poate fi decât mai bun. O soluție este să ne vedem de viețile noastre în așa fel încât să depindă cât mai puțin de politicieni. Dacă se poate.

PR Pitesti style

CJ Arges a obtinut maximum de vizibilitate cu o investitie de aprox. 10000 de lei (o parte contributia CAR) pe care i-a impartit in portii infime unor clienti de ai ei, cunoscuti sub denumirea de asistati sociali. Daca organizau cum se cuvine pomana nu ar fi meritat mai mult de niste linii prin presa locala. Asa pensionarii s-au calcat in picioare, am avut si scena clasica a lesinului, succesul de presa e garantat. Dincolo de mesajul principal - uite cum saracia degradeaza samanta romanimii - ramane si mesajul discret al generozitatii filantropice a CJ.

Ipad: aplicații bune, aplicații rele

În calitate de utilizator experimentat recomand câteva aplicații pentru ipad și iphone pe care eu le găsesc foarte utile pentru tipul meu de user: consumator de stiri si literatura stiintifică, productie academică și de specialitate oarecum comercială (ca să nu îi zic consultanță).

- Dropbox (da, banala aplicație de HDD în nori, prin care puteți să citiți, dacă nu să editați documentele voastre). Gratis


- CloudON (prin care puteți edita documentele Office salvate în nori, cu o interfață aproape identică cu cea a suitei MS Office originale). Gratis


- Actualități de la Google - un fel de gooogle reader pentru Ipad cu o interfață foarte prietenoasă. Bineînțeles că gratis.


- Google Drive - aplicația prin care accesați documentele din vechiul Google Docs. Gratis.



- SimpleMind - aplicație de editare a hărților mentale, utilă pentru cei care vor să organizeze idei/concepte în mod vizual. De la o anumită vârstă devine necesară. Variantă gratis și pe bani.


- Highlighter - pentru adnotarea fisierelor PDF - acestea odata umplute de hasuri si note sunt salvate in Dropbox - pe bani.


- AVPlayerHD - player media pentru orice format video (Ipadul ruleaza prin definiție doar formate proprietare). - bineînțeles că pe bani, ce credeați?



Promițătoare, dar neentuziasmante
Evernote, PreziViewer, Google+  

Pur și simplu neentuziasmante: Pages for ipad - când exista atâtea editoare nu văd de ce ar plăti cineva aproape 8 euro pentru unul care nu știe prea multe.

Iphone 5. Prime impresii

Bune

E mai usor, mult mai usor, decat versiunea 4. E si mult mai subtire. Viteza superioara a procesorului se simte imediat iar butonul Start, cel cu probleme  tradiționale pentru Iphone, pare a fi mult mai solid decat cel de la versiunile anterioare. Camera de 8M face poze foarte bune în condiții mult mai dificile decât reușea versiunea 4. La convorbiri sunetul pare a fi mai clar. 

Rele

Daca are cadrul vopsit (in negru ca al meu, de pilda) orice zgarietura devine foarte ușor vizibila. Grosimea si greutatea reduse dau o senzație de fragilitate și sugerează imitație a telefoanelor de plastic ieftin ale concurenților. Cea mai mare problemă este durata de viață a bateriei, domeniu în care Apple nu a reușit nici o îmbunătățire față de versiunile anterioare (la un regim de utilizare normal, wi-fi pornit, fără bluetooth - o încarcare ține mai puțin de 20 de ore).

În sinteză, Iphone 5 a reușit să mă impresioneze mult mai puțin decât predecesorul lui. Spre deosebire de seria 4 nu e senzațional iar cei de la Apple par a pierde avantajul pe care îl aveau în domeniul designului și al fiabilității. 

Începutul sfârșitului?

Fără prea multă convingere, unul dintre șefii PDL se bucura că partidul său nu a suferit soarta țărăniștilor, reușind chiar un scor neașteptat de bun. Nu numai că nu au ieșit din parlament, dar au reușit să ia aproape o cincime din opțiunile alegătorilor. Opinia mea este că jumătatea goală a paharului s-ar putea să fie mai importantă de data asta iar PDL-ul trebuie să se aștepte la vremuri grele, posibil fatale.

Motivele pentru pesimism din partea democrat-liberalilor sunt ușor de găsit și au legătură cu modul penibil în care au pregătit și au desfășurat campania. De altfel, când s-a referit la „condițiile speciale” în care s-a desfășurat campania cred că Vasile Blaga s-a referit la dictatura fără precedent a imposturii și ipocriziei din acest partid pe care, totuși, au acceptat să o înghită vreo 20% din alegători.  

În primul rând, eșecul electoral al liderilor este corelat cu eșecul lor moral – aceștia fugind care încotro în puținele fiefuri rămase, cu judecata tâmpă că parlamentarele sunt o simplă extrapolare a rezultatelor de la locale sau de la referendum. Prin lașitatea programatică a conducerii PDL, fie că membri acesteia au intrat fie că nu în Parlament, partidul a rămas subit văduvit de bruma de legitimitate a conducătorilor săi care mai subszista în virtutea optimismului inerțial al aderenților . În al doilea rând, strategia gen „scapă cine poate” de stabilire a candidaturilor în cadrul oligarhiilor județene va trimite în parlament o majoritate dubioasă pentru care ciupeala din resursele publice este principala strategie de viață. Mă aștept, în consecință, la un val de conversiuni subite la socialism sau la liberalism din zona grupurilor parlamentare PDL, inclusiv din partea celor din Bihor, fiecare cu speranța asigurării unui trai liniștit pentru clientela lor prin preajma statului controlat autoritar de PNL și de PSD. Cu un Băsescu neutralizat, așteptându-și de azi demiterea și cu câțiva primari de municipii asediați de consilii locale, județene și prefecturi ostile îmi vine greu să cred că în următorii 2 ani va reuși să redevină  un jucător important al politicii naționale.

Doar anvergura victoriei USL asigură în acest moment supraviețuirea PDL. Cu o majoritate constituționala previzibilă USL-ului îi va fi ușor să mimeze verticalitatea refuzând traseiștii. Ca două armate decimate, PDL-ul și PPDD vor constitui o opoziție comodă, fragmentată, un sac de box ideal pentru pregătirea viitoarelor campanii. 

End Chicken game

Update 17.12.2012 (8.30).
Am scris textul de mai jos înainte alegerilor, când mă așteptam la o majoritate de maximum 60% din mandate. În situația actuală președintele ar fi doar ridicol să tergiverseze nominalizarea lui Ponta pentru funcția de prim-ministru iar logica războiului total nu mai are nici un rost.

Grija cea mare a tuturor în politica românească pare a fi acum numele persoanei pe care președintele o va nominaliza pentru funcția de prim-ministru odată ce alegerile au trecut iar USL va lua, e cazul să admitem, în jur de 60% din mandatele din Parlament. Îl va propune pe Ponta premier sau nu? Va încerca să deșire USL-ul, încropind o majoritate împotriva firii, cum a mai reușit de câteva ori?

Deși mass media adâncește misterul, în interes propriu și al celor care o sponsorizează – fiecare cu tabăra și cotizanții ei, mie mi se pare destul de ușor de găsit un răspuns așa că îmi permit să fac pe mama Omida. Îmi asum riscul de a mă face bine de tot de râs.

Așadar, eu zic că Ponta nu va fi nominalizarea lui Băsescu. Pentru simplul motiv că președintele nu are nimic de pierdut dacă merge pe cartea conflictului. Ceea ce urmează în argumentația mea e o simplă analiză narativă de teoria jocurilor care ne spune că ne îndreptăm direct și cu viteză maximă în peretele câtorva săptămâni sau luni de circ național.

Frumos ar fi ca protagoniștii – USL și Traian Băsescu (PDL, PPDD și UDMR sunt doar figuranți în dramoleta asta) să coabiteze armonios: președintele îl numește curtenitor pe Ponta premier, USL-ul se comportă civilizat și nu îl demite pe șeful statului.  Câtorva alegători le-ar surâde un asemenea deznodământ european, curat și uscat, în care am avea cât de cât un echilibru al puterilor președintele fiind garantul instituțiilor care ar ține în frâu unele excese ale viitoarei majorități. Președintele și-ar duce mandatul până la o liniștită pensionare din viața publică, țara ar da exemple de bună purtare față de frații mai mari din lumea occidentală și poate am reuși să intrăm și în Schengen și să luăm și banii ăia de la FMI care ne trebuie atât de mult.

Din păcate pentru el, prima mutare trebuie să o facă președintele, în situația în care poate numai să presupună dispoziția generală a USL-ului. Nu trebuie să fii foarte perspicace ca să îți dai seama că printre socialisto-liberali, de la vlădică până la opincă, propensiunea spre coabitare e rară. De câțiva ani „Jos Băsescu” e programul viitoarei majorități, crede cineva că atunci când vor avea toate instrumentele, inclusiv o puternică presiune populară și absența oricărui risc electoral, useliștii vor ezita să o facă? Pentru o mare parte din alegătorii USLiști Băsescu este sursa relelor reale și imaginare pentru care e necesară mobilizarea politică și civică în zilele astea. Cum ar putea justifica leadershipul uselist armistițiul cu dușmanul de moarte în condițiile în care i-ar desparte atât de  puțin de realizarea visului de aur: o țară fără Chior, liberă și demnă?

Băsescu are toate motivele să anticipeze o demitere iminentă, indiferent pe cine nominalizează pentru funcția de premier. Bunele maniere, politețurile nu își au loc în această ecuație: poporul vrea capul tiranului, aleșii vor ca instituțiile (DNA, ANI etc.) să treacă de partea poporului. Nu vor fi luați prizonieri, nu se vor cere răscumpărări.

În logica acestei situații strategice, politețea, ascunzând o eventuală tactică de temporizare din partea președintelui îl califică doar ca pe un fraier (sucker în limbajul de specialitate) și toată lumea va zice la fel, în cazul în care îl propune pe Ponta pentru postul de prim ministru.

Ultima speranță a președintelui și a taberei sale este ca, în agitația unor nominalizări neașteptate, să reușească să reconfigureze majoritatea parlamentară într-un fel prietenos. Probabilitatea ca acest lucru să reușească, oricât de mică, este totuși mai mare decât șansa ca USL-ul câștigător și cu Ponta premier să încerce să coabiteze până în 2014 cu Băsescu.

Altfel, dacă e să acționeze elegant, nominalizând propunerea USL-ului pentru funcția de prim-ministru, președintele nu are ce face decât să își dea demisia în momentul următor, pentru a evita o umilitoare demitere. Un asemenea pas nu îi stă în fire Cârmaciului care a subliniat de atâtea ori că un căpitan nu își abandonează vaporul. Sau, poate, cine știe…? 

Consumatorii sunt din nou nervoși

Activiștii de pe internet se agită în zilele astea pentru o cauză oarecum bizară: împiedicarea iminentei dispariții a posturilor trustului Discovery de pe platforma Digi. Spun că motivul supărării lor este bizar pentru că pornește de la câteva premise care diferențiază această cauză de nemulțumire de altele care au provocat mobilizare, cum este problema exploatării gazelor de șist sau cea a aurului de la Roșia Montană.

Situația este făcută specială în acest caz de faptul că atât RDS-RCS cât și Discovery sunt operatori privați, astfel încât redifuzarea documentarelor canalului american este rezultatul unei înțelegeri comerciale dintre doi operatori care vor să facă profit. În plus, accesul la canalele Discovery este tot atât de mult de utilitate publică precum este autorizarea restaurantelor fast-food sau a unor supermaketuri.

Primul aspect ne arată că funcționarea Digi este condiționată de capacitatea de a fi rentabilă, logică în care intră cu siguranță și decizia de referitoare la canalele cu documentare cu pricina. Cred că argumentul că operatorul de cablu nu poate profita de poziția de piață în dauna intereselor publicului trebuie să fie circumstanțiat și de interesele comerciale ale unui agent care, în cele din urmă, este un producător direct și indirect de bunuri publice (prin viteze foarte bune de trafic de date, prin servicii de telefonie foarte accesibile, prin acces ieftin la posturi de televiziune, prin numeroase locuri de muncă și sume mari plătite ca impozite la stat). Reducând la absurd, putem obliga furnizorii dominanți pe piață să facă orice ar cere piața, indiferent de eficiență economică, doar pentru a nu fi acuzați de abuz de poziție dominantă? Pe de altă parte, nu se poate echivala situația RDS-RCS cu cea a unor furnizori de utilități care operează în regim de monopol natural: nimeni nu oprește alte firme să intre în teritoriile în care lucrează forma orădeană, la fel cum ea însăși a făcut în situațiile în care nu a putut achiziționa operatorii locali. În plus, există tehnologii care pot să facă irelevant avantajul actual al celor de la RDS-RCS, avantaj care, să nu uităm, a fost obținut prin investiții private și fără a beneficia în vreun mod sau altul se susținere din partea statului.

Faptul că în nici un caz nu se poate vorbi despre utilitate publică sau interes public în cazul Discovery (nici măcar cât în cazul Antena 3) ne indică că avem de-a face cu o situație inedită în România: o mișcare a consumatorilor. E important să recunoaștem particularitatea situației pentru a nu o confunda cu acțiunile civice care vizează lucruri care interesează pe toți precum pacea pe pământ sau sănătatea planetei, etc (evident că nu avem mișcări civice care să solicite o administrație eficientă sau un sistem sanitar de calitate, aceste teme fiind acaparate de partide politice și ignorate de partea activă a publicului care pare a se descurca foarte bine în cloaca sectorului public). Confuzia este persistentă în aceste zile, fiind întreținută mai mult sau mai puțin intenționat inclusiv de către cei de la Discovery care se vaită că sunt nedreptățiți. Mulți susținători naivi ai tot felul de cauze care mai de care mai nobile s-au grăbit să se alăture corului de protestatari inițiind sau semnând petiții pe net, afișând bannere, trimițând mesaje etc. Nu e prima oară când inocenții din noua clasă mijlocie se lasă pradă unor interese private, iluzionându-se că stau călare pe armăsari albi ai dreptății.

În zilele următoare cei de la RDS-RCS vor transmite probabil, la fel cum au făcut și în cazul Intact, informații seci care vor arăta care este defapt miza financiară a acestei mici tulburări de pe piața media. Vom vedea atunci câte milioane de euro costa restransmiterea unor programe în regim de heavy rotation, în care greu mai găseai vreun documentar care să nu fi fost difuzat de nenumărate ori. 

Copilul problemă

Până recent Bulgaria cheltuise 27% din fondurile de coeziune care i-au fost alocate pentru perioada 2007-2013. Noi am reușit sub 10% în aceeași perioadă. Căutați cifrele corespunzătoare pe internet, comparați succesele noastre cu cele ale celorlalți parteneri de integrare din est și o sa vă umpleți de mândrie patriotică. Nu doar că am cheltuit în cei 6 ani de integrare mai puțin decât dobânda potrivită sumelor rezervate României (care oricum nu au fost foarte generoase, comparativ cu alte țări, precum Polonia sau Cehia), dar am reușit să ne alegem și cu suspendări și presuspendări care mai de care mai jenante.

Cred că rata de absorbție a fondurilor europene este un indicator standard destul de sensibil al capacității unei țări din zonă de a-și pune administrația în slujba bunului public și a cheltuirii normale a bunului public. Din acest punct de vedere statul nostru este aproape trei ori mai penibil decât cel bulgar, și de vreo 5 ori mai incapabil decât cel grec sau cel portughez.

Situația este atât de gravă încât nici nu mai merită să fie investigate cauzele, fiind limpede că stăm foarte bine toate posibilele surse de eșec: avem personal puțin, prost pregătit și nemotivat, resursele de antreprenoriat sunt mult mai mici decât cele necesare, infrastructura organizațională preexistentă era insuficientă pentru oportunitățile și provocările programelor de coeziune, managementul fondurilor europene este incompetent și fraudulos, legislația în domeniu este aiurea, redactată de tot felul de giboni care exercită suvernitatea poporului cu mintea la pedeandărătul. Din punct de vedere UE, acum când toată federația se chinuie în zbaterile crizei, România apare probabil ca un copil problemă care nu doar că dă semne serioase de retard dar e și extrem de dificil de educat. Și în plus, se pare că are înclinații deviante destul de serioase: nu doar că nu e în stare să rezolve problemele simple care i se ivesc dar face și un tărăboi teribil de fiecare dată  când i se atrage atenția asupra problemelor de comportament. Cică nu acceptă politica de dictat, că nu e colonie, că e tratată injust etc.

Dragi compatrioți, am cheltuit sub 10% din sumele planificate pentru noi. Ironic, dacă sumele planificate ar fi fost de două ori mai mici, aveam o rată de absorbție de aproape 20% și era mai puțin rușinos. Într-adevăr, dacă am fi cheltuit măcar cât bulgarii în perioada asta, am fi trăit perioade mai lungi de creștere economică în miez de criză, am fi contemporanii unor instituții și unei infrastructuri ceva mai suportabile și poate și am fi beneficiat de părere de sine mai pozitivă în mod realist. Toți vânzătorii de gogoși de la noi exprimă speranța către un fel de miracol prin care în perioada imediat următoare rambursările de la UE vor crește în mod exponențial așa încât dacă pentru bugetul viitor al UE ni se reduc alocările pentru fonduri de coeziune riscăm să rămânem la un moment dat fără bani. Am auzit deunăzi de la unul din păcăliții lui Sima ceva bălmăjeală cu curba învățării care ne situează la capătul rampei de lansare în stratosfera capacității de absorbție. După logica asta, vecinii noștri de la Sud unde se află pe curba învățării?

Să fim serioși: miracole nu se vor produce. Decât dacă nemții sau polonezii mută câteva autorități de management de la ei la noi, alături de guvernările locale aferente. Capacitatea de absorbție se va îmbunătăți, evident, că doar mai prost decât până acum e greu să îmi închipui că se poate lucra dar în nici un caz spectaculos. Nu suntem în nici un caz în pericol pentru anii viitori dacă ni se reduc fondurile de coeziune cu câteva miliarde de euro să ne trezim pe al jumătatea perioadei cu rezervele europene goale. O sumă mai mică ne va motiva în schimb, poate, să fim mai atenți cu modul în care ne raportăm la ele. În plus, înainte de a vedea paiul din ochii altora, ar trebui să scoatem noi bârna din ochii proprii și să fim mai atenți când amenințăm cu veto-uri și insultăm oficiali europeni în dreapta și în stânga.  

De ce o să piardă ARD-ul alegerile în mod lamentabil

…deși USL-ul a făcut suficiente erori deja încât să se ceară singură în opoziție?

1.Pentru că a aplicat strategia minimax-ului în stabilirea obiectivelor și a candidaților: a luat simulările bazate pe scrutinuri care nu au nici o legătură cu alegerile parlamentare (locale și referendum), a stabilit care sunt colegiile în care au șanse și au plasat candidați de sacrificiu care nu au, aparent, șanse dar mai ales nu au motivația să încerce să schimbe predicțiile simulărilor în colegiile socotite fiefuri USL. Astfel, indiferent de intențiile inițiale, simulările tehnic complicate, logic simpliste, a tot felul de corporații de consultanță politică, au produs un efect de profeție creatoare care va fi rentabil mai ales pentru producătorii lor (v-am spus, v-am spus, acum dați cash-ul, data viitoare va fi și mai bine) și pentru USL care s-a trezit că opoziția s-a retras din fața lor, fără măcar să pârjolească ogoarele sau să otrăvească fântânile.

2. Pentru că în urma convulsiilor de final de epocă în care au apărut tot felul de contorsiuni și mutații (PNR, Forța Civică, Comisii de Etică etc.) învingători au ieșit mogulii PDL prea puțin dispuși să lase din mână vrabia imunității parlamentare și a celorlalte privilegii  atașate funcțiilor de deputat și de senator în schimbul vreunei cauze nobile sau înnoirii mișcării de dreapta. Aplicând logica isteață de la punctul de mai sus liderii PDL, obsedați de ideea supraviețuirii politice individuale au făcut un gest banal de iraționalitate colectivă și au privat mișcarea lor de un posibil succes național pentru micile lor succese locale. Figurile uzate ale PDL-ului (cu frunza ARD pusă stângaci pe locurile rușinoase) nu vor reuși în nici un caz să  mobilizeze electoratul de dreapta care va sta (ne)liniștit acasă în timp ce liberalo-socialiștii vor avea un motiv în plus să se ducă la vot.  

3. Există și o explicație structurală a diferenței aparente dintre calitatea candidaților USL și a candidaților PDL (ok, ARD) iar aici mă gândesc mai ales la exemplul din Bihor, pe care îl cunosc destul de bine. Numărul mare de locuri virtual eligibile pentru USL a deschis calea spre candidatură pentru figuri cu adevărat respectabile – precum Cherecheș și Cupșa – care în condiții de criză ar fi avut mici șanse să încapă de oligarhii partidului. Situația este inversă în PDL unde dorința de a apuca unul din cele maximum trei locuri eligibile a împins în umbră figuri mai acceptabile pentru electorat decât cei doi cvasipesediști – unul prin traseu altul prin alianță - care conduc filiala locală. 

Peştele e, de fapt, împuţit peste tot (recycled)

Dramele politice din ultimii ani au adus în atenţie un sindrom pe care mulţi îl etichetează ca şi criză de legitimitate a clasei politice. Politicienii par a fi departe de popor, de interesele şi valorile acestuia, lucru semnalat de apatia alegătorilor, de lipsa de încredere a instituţiilor politice şi a reprezentanţilor acesteia. Se pare, dacă ne aplecăm asupra modului în care sunt reflectate acţiunile şi onorabilitatea elitei politice, că am ajuns din nou în situaţia descrisă de criticii conservatori ai parlamentarismului antebelic la situaţia în care o pătură superpusă uzurpatoare suge fără milă sângele naţiei.

                Criza de legitimitate este un diagnostic coerent şi credibil. Aparent, minoritatea aflată în vârful ierarhiei sociale şi instituţionale îşi reproduce şi extinde influenţa asupra societăţii prin mecanisme de promovare şi recrutare inechitabile. Funcţiile cele mai importante se distribuie pe criterii de clientelă sau se vând pe sume importante – situaţie din care putem afla măcar cât valorează o prietenie sau o relaţie de rudenie în elita noastră. Într-un cuvânt, statul şi grupurile care îl stăpânesc, reunite în partide politice, s-au oligarhizat, în timp ce, de pildă, specialiştii de calitate şi cetăţenii activi bine intenţionaţi sunt lăsaţi cu buzele umflate în anticamera deciziilor. Sub această elită, într-o topologie mitică, se află majoritatea oropsită, inocentă, trădată.

                Un diagnostic plauzibil nu este neapărat şi unul corect. Doar ignorarea intenţionată a peisajului intereselor private poate să susţină critica naivă a clasei politice expusă în rândurile de mai sus. Trebuie investigată şi ipoteza că majoritatea nu este imaculată iar interesele acesteia, poate altele decât cele expuse în declaraţiile ipocrite ale politicienilor, sunt reprezentate de fapt la vârf. Susţin, de fapt, că elita politică este legitimă dar că, într-adevăr, limbajul politicii este unul în criză.

 Majoritatea este virtuoasă şi infailibilă doar în declaraţiile demagogice de fiecare zi. În lumea reală, din păcate, concetăţenii noştri sunt arareori îngeraşii care se presupun atunci când îi critică pe cei de la televizor. Mii de pensionari de boală făcuţi pe şpăgi, mulţimi de locatari de bloc care şi-au modificat apartamentele fără autorizaţie sau şi-au construit garaje pe terenuri care nu le aparţin, majoritatea bugetarilor angajaţi prin concursuri măsluite sau numeroşii „întreprinzători de succes” produşi prin contracte publice în urma unor încredinţări sau licitaţii dubioase, sunt toţi copii ai acestei patrii. În toate exemplele invocate, la fel ca în atâtea altele, făptaşii au avut de ales şi au eşuat din punct de vedere etic chiar dacă practic şi social s-au „descurcat”. Este, din perspectivă etică, vreo diferenţă între asemenea cazuri şi incidentele de corupţie politică pe care le cunoaştem atât de bine?

Distanţa dintre practică şi norma explicită face să trăim acut senzaţia formelor fără fond şi să nu avem încredere în ceilalţi sau în instituţii. Critica virulentă a statului şi a elitei maschează adeseori, vinovăţia celor care fug de responsabilitate propriilor decizii adeseori discutabile. Pentru mulţi, politica nu este decât un ţap ispăşitor pentru erorile poporului. Discursul politic şi civic sunt şi ele exemple de „double speak”, de limbaj dublu, făcut pentru a masca activităţile şi orientările reale în spatele unor etichete şi fraze pompoase. Se vorbeşte prea mult despre „eficienţă administrativă”, despre „reformă” în toate domeniile, despre „democraţie” sau „poporul suveran” şi se face prea puţin în direcţiile respective…

Poporul, care de obicei pretinde onestitate doar din partea celor mai puternici şi, în general, doar în competiţiile care nu îl privesc, este bine reprezentat la vârf dacă stăm să ne gândim la blocajul susţinut al aproape tuturor încercărilor de a face imposibile situaţii de genul celor enumerate. Clasa politică nu este ilegitimă, în schimb programul real al acesteia este nedemocratic şi nemodern, în aceeaşi măsură în care poporul nu îşi vede proiectele de viaţă în termenii presupuşi de limbajul democraţiei liberale ci jalonat de oportunităţi meschine de ciupeală.

Reiese că politicienii nu trebuie să îşi facă griji în privinţa reprezentativităţii ci în ceea ce priveşte misiunea. E probabil glorios să faci educaţie civică dar aproape sigur fatal pentru cariera politică. Foarte puţini au curajul acesta. Marea majoritate a politicienilor fac ce trebuie date fiind condiţiile: teatru fără odihnă şi aranjamente.

Bostănăria poate fi salvată!

Acum câteva zile un polițist revoltat mi i-a căinat pe CFR-iștii prinși cu brațele până la umeri în banii  propriului angajator. Argumentul? Universalul „peștele de la cap se împute" și că autoritățile ar trebui să umble după marii corupți, nu după amărăștenii care fac și ei un ban cum pot. Nu cred că s-ar mira nimeni să afle că, aparent paradoxal, în opinia aceluiași simpatic inspector, Năstase nu intră în categoria marilor corupți ci în cea a victimelor politice.

Înțeleg solidaritatea purtătorilor de chipiu în războiul lor cu statul cel rău. Împotriva sistemului opresiv creat de clasele asupritoare poporul luptă, pare-se, prin măcinarea sa din interior. Îl lasă fără resurse iertând alți cetățeni amărâți de câte o amendă, decontând servicii medicale inventate sau stârpind viitorii exploatatori de mici când dau note mari unor loaze cu clare veleități haiducești în defavoarea pruncilor cu apucături burgheze precum lectura sau știința.

Personal sunt mulțumit de efectele terorismului de stat împotriva proletarilor din CFR. Acum când scriu sunt chiar într-un tren (pe ruta București Oradea) și,  spre exemplu, față de acum vreo 6 săptămâni, serviciile de la vagonul restaurant s-au îmbunătățit semnificativ. Aceiași ospătari șmecheri reușesc să întindă un zâmbet ipocrit înduioșător pe toată fața când vorbesc cu mine, porția de grătar de pui cu cartofi și salată este, apreciind grosier, cu aproximativ 30% mai mare și, culmea, iese și mai ieftină! Solnița solicitată vine într-o clipită iar cafeaua servită inițial lălâie este înlocuită urgent cu una proaspătă, aburindă.

E adevărat că în momentele de respiro cei doi lucrători de la barul restaurant șușotesc despre reținerea colegilor lor făcându-și unul altuia consultanță juridică și psihoterapie. Iar din când în când apare amabil, dar evident stingher, un purtător înalt de cozoroc cu ecuson mare pe care scrie că vine de la Timișoara. Toți lucrătorii CFR îl salută respectuos.

Deocamdată suntem la faza in care frica păzește bostănăria. Educația civică vine în timp. 

Mafia barbis

Să vă spun câteva tarife recente de botez (40 de minute de la început la sfârșit).

Litanie aproximativă pe regulament ortodox - 200 de lei (cu burtă)

Litanie aprioximativă pe regulament ortodox - 100 de lei (fără burtă)

Plimbat o găleată cu apă, tăiat două fitile de lumânare, aprins lumânare, zâmbit tâmp într-un colț - 50 de lei

Totul fără chitanță, fără listă de prețuri afișată. Banii dispar într-o clipită și fără roșeață în obraji pe după faldurile straielor preoțești. 

Dragi credincioși 

Nu scrie nicăieri în vreun document religios că serviciile spirituale le sunt destinate doar celor cu bani și că sunt exceptate de la plata taxelor și impozitelor. Entuziasmul vostru față de construcția de noi și noi locașuri de evaziune este parte a dezastrului  nostru național sporind ocaziile de extorcare în schimbul promisiunii mântuirii. Prostia este mare și o știm din imaginile cu voi îngrămădindu-vă la moaștele unuia sau altuia. Din fericire prostia nu doare, în schimb costă și o știm pe pielea noastră așa cum am arătat mai sus. Încercați să vă tratați cu doze de bun simț zilnice. 

Dragă stat.

Te rog să intervii în activitatea organizațiilor de evazioniști în sutană la fel de hotărât cum o faci în cazul controlorilor de bilete de tren sau măcar să-i sperii cum ai făcut cu vameșii acum 2 ani, urmand modelul christic. Te asigur că liderii lor bărboși sunt mai răi decât liderii romi în care nu ai încredere și, deși îți promit miracolul intrării în Parlament, fac treaba asta cu oricine le oferă câte ceva, așa „creștinește". Și te rog, oprește investițiile în locașe de cult și fă niscai locașe de cultură sau de sănătate.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Moment

 

Zeul absent

Singurul meu contact serios cu PNL-ul a fost anul trecut (2011) cand, fiind cu copiii la mare, m-am trezit in mijlocul unui congres sau așa ceva al liberalilor, care se întâmpla în același loc. Timp de vreo două zile am împărțit sala de mese, piscinele și plajele cu elita penelistă, care suporta jugul tiraniei băsiste într-o permanentă stare de voie bună și belșug foarte bine ajutată de vremea excelentă a sfârșitului de august. Contribuiau și petrecerile organizate pentru ei de patronul complexului, un cunoscut urmaș de-al lui Brătianu de pe meleaguri libaneze.

Mie sincer mi-au fost simpatici: am găsit că sunt oameni de bun simț (stăteau la cozile de la bufetul suedez fără nici un comentariu iar baronii locali precum Fenechiu se amestecau cu vulgul fără nici o reținere) și simpatici – deși apariția la sala de mese a lui Vosganian în slipi ar fi putut provoca unele mirări nu am putut ignora străduința cu care Uioreanu participa la toate concursurile din complex, de la polo pe apă la table. Mi-au părut că sunt prieteni între ei atmosfera din reuniune fiind una de camaraderie caldă.

A fost însă un personaj pe care l-am căutat insistent dar nu l-am întâlnit acolo unde am ajuns eu,  în culisele congresului – restaurante, piscine, plajă. Sunt sigur că a participat la întâlnire, doar era deja președintele partidului. Mă întreb dacă dormea tot timpul sau, mai degrabă, nu dorea să se amestece cu plebea. În fond, și distanța e o strategie de gestiune a autorității. 

Unde mananca studentii Universitatii din Oradea?

Etica la studentii UO

Esantion: 695 de studenti la nivel de licenta si de master ai UO.

Satisfactie la UO

Cât de mulțumit ești de…	Foarte nemultumit	Nemultumit	Multumit	Foarte multumit	Nu stiu
A. Viata ta la Universitatea din Oradea in general?	4.2	10.0	70.2	12.6	3.0