Regiunea Bihor-Sălaj-Satu-Mare. O glumă?

Din diverse motive, unele raționale, altele politicianiste, se invocă insistent tema regionalizării „pe bune”. Politicienii bihoreni și alături de ei și mândri locuitori ai acestor meleaguri sunt îngroziți că Oradea va deveni un fel de capitală de plasă aflată în subordinea veșnicului rival, Clujul și caută febril argumente și soluții pentru a impune orașul de pe malul Crișului Repede ca și centru de regiune.

Veștile proaste
Pentru toți aceștia nu am vești foarte bune.

Mulți dintre cei care își dau cu părerea despre regionalizare nu știu, sau se fac că nu știu, că interacțiunile și interesele oamenilor, al firmelor și instituțiilor sunt polarizate de centrele urbane, cu cât sunt mai mari și mai apropiate. Din punct de vedere al diverselor tipuri de schimburi, localitățile mai mici „gravitează” în jurul celor mai mari din apopiere. Beiușul este, astfel, satelit al Oradiei, la fel cum Turda este satelit al Clujului.

Similaritățile însă se opresc la un moment dat iar Oradea nu este, din păcate, până la cele mai mici detalii, omoloaga Clujului. Sunt câteva exemple care arată că Oradea este pe orbita Clujului: 1) pentru servicii medicale complexe se merge de la Oradea la Cluj nu invers; 2) pentru studii superioare de un anumit tip și de anumită calitate direcția este similară 3) pentru a zbura către zeci de destinații din străinătate noi mergem la aeroportul din Cluj, în timp ce de la noi se pleacă doar la București.  De asemenea, cred că o simplă statistică ar arăta că mai multe mărfuri se distribuie de la Cluj spre Oradea decât invers. Trist, dar Băile Felix și tranzitul către Ungaria nu fac din Oradea un centru mai important decât Clujul oricât de dureros este acest lucru.

Orice altă încercare de redesenare a liniilor de polarizare a interacțiunilor urbane - cu scopul de a găsi configurații în care Oradea este centrul - este inutilă sau ridicolă. Gândiți-vă doar la fluxul de oameni și de mărfuri pentru a vă răspunde. Care contur de regiune e mai coerent: unul care cuprinde Oradea și Clujul într-o singură regiune sau unul în care Oradea e separată, alături de Satu-Mare și Sălaj?

Situația în care Oradea este o frumoasă periferie are, bineînțeles, mai multe explicații. Unele țin de destinul istoric al urbei: marginalitatea geografică aduce, de obicei și dezavantaje, printre altele un hinterland înjumătățit, comparativ cu rivala de pe malurile Someșului. (Se spune că situarea la graniță a fost și este un avantaj. Acum sincer, cei care locuiesc de mai multe zeci de ani în Oradea ce avantaje deosebite pot nominaliza în afara micului trafic cu cremă de unt și castraveți murați, a vizionării programelor MTV1 și MTV2 și a faptului că a existat o probilitate mai mare de a rămâne definitiv peste graniță?) Același dezavantaj îl acuză și Satu-Mare sau Aradul care au trebuit să se dezvolte cu spatele la graniță. Acest handicap s-a transformat într-unul structural care s-a perpetuat și adâncit în ultimul secol. Alte periferii geografice sunt și ele în situații delicate - Iașiul, o capitală a Moldovei în declin de mai bine de un secol, Galațiul și Brăila două centre comerciale stagnante. Constanța, prezumtivă poartă europeană la Marea Neagră nu se simte nici ea bine înghesuită între Odessa și Istanbul.

Statutul de periferie al Oradiei nu este străin nici de incapacitatea liderilor orașului și ai județului de a produce proiecte menite a reduce decalajele și a spori statutul regional al Oradiei. O eroare strategică fundamentală a ultimilor 20 de ani a fost faptul că încercărilor de hegemonie clujeană liderii bihoreni le-au reacționat aproape invariabil prin apelul la centru (la București), mergând cu alte cuvinte doar pe întărirea centralizării ca soluție de prezervare a autorității locale, în locul unor politici regionale de dezvoltare autentică. Din același registru al producerii de centralitate au făcut parte și reglările de conturi locale via șefii de la București, adeseori în dauna chiar a interesului public, situație care arată destul de bine gradul de atașament al leadershipului local față de comunitate ale cărei interese, aparent, le promovează. Nici nu-i de mirare că așa-zișii bihoreni de frunte (Blaga, Filip, ca să dau doar câteva exemple) au fugit care încotro la cel mai mic semn de dificultate.

Și totuși, sunt speranțe
Bineînțeles că interesele locale, transpuse în arbitrarul și negocierile politicienilor pot trasa pe hartă cele mai ciudate contururi. O dovadă în acest sens este și actuala împărțire pe regiuni de dezvoltare care face abstracție de legăturile puternice ale celor din Alba și Mureș cu Clujul, atașându-le din motive de echilibru cantitativ (și de ignorare programatică a granițelor regiunilor istorice) regiunii Brașov. Pe același considerent a fost înființată și regiunea Sud-Est - o struțo-cămilă cu capitala la Brăila, care cuprinde Dobrogea și județe din Moldova și Muntenia.

Pe astfel de temeiuri orice fel de alcătuire administrativ-teritorială este, în fond, posibilă, iar speranța este ultima care moare. Cele 7 capitale actuale (fără regiunea București) vor trebui să facă față rivalității altor aproximativ 7 challengeri (de genul Oradiei)  care au de luptat pentru susținere din partea a a 21-25 de județe care dintr-un interes sau altul pot opta pentru varianta cu regiuni mari sau pentru cea cu regiuni mici. Este posibil ca baronetul din județe precum Sălajul să prefere să fie semi-periferii în regiuni mici, cu o slabă centralizare, decât ultima roată la căruța unor megaregiuni a căror politică nu o pot influența. Meciul se joacă și sunt curios cât de mult va atârna în balanță preferința evidentă a UDMR pentru regiuni mici (:-)).  

Polițistul bun/polițistul rău

Un șef de poliție oltean – oare dacă trec și excentric e pleonasm? - și o subalternă s-au strâns de gât și înjunghiat într-o mașină. Nu știu ce-o zis el după aia dar ce-a declarat femeia e mai rău decât în filmele hollywoodiene de categoria B cu polițiști corupți. Mai degrabă Daneliuc în perioada post-1990.

Ce mai freamăt, ce mai zbucium… Opinia publică se indignează împotriva poliției devenită cuibușor de nebunii și în bonton cu ea și șeful cel mare rezonează cu supărarea vulgară și opinează despre cantitatea de golănie din instituția din subordine…

Eu cred că trebuie să stăm strâmb și să judecăm drept pentru că realitatea e complexă, cum zice înțelepciunea narodnicească.

Poporul supărat ar trebui să își aducă aminte și de băieții fosforescenți care fac balet în rush-hour prin intersecții, de cei care patrulează prin cartiere și alungă invadatorii din clasele nefrecventabile din cartierele noastre de clasă mijlocie și de nenorocitul aflat în afara orelor de program care a rămas paralizat încercând să  imobilizeze un infractor.

Personal nu am nimic să le reproșez lucrătorilor din domeniile siguranței cetățeanului. Experiența mea directă cu ei e pozitivă. Îi mulțumesc agentului care, în urmă cu mai bine de un deceniu, mi-a returnat mobilul scăpat din buzunar la urcarea în taxi. Un muncitor a cărui onestitate mi-a lăsat o impresie pozitivă. Le mulțumesc și băieților care mi-au recuperat – în vreo 5 luni jumate, nu știu dacă e mult sau puțin – iphoneul furat, anul trecut. E drept că prostia mea a fost întrecută doar de cea a hoților, dar lucrătorii MAI, mai mult niște geeks cu coșuri decât Chuck Norris mioritici iar mi-au lăsat o impresie favorabilă. Le mulțumesc și tuturor agenților de la rutieră care m-au amendat, și au fost câțiva! Recunosc că de fiecare dată depășisem cu nesimțire limita legală de viteză, motiv pentru care am devenit mai precaut, spre binele meu și al celor din jur.

Și totuși există zone inspiratoare de pesimism în desfășurarea aparent eroică prezentată elogios mai sus. Nu mă refer la apucăturile oarecum bizare ale multor polițiști: ei sunt în linia întâi, încovrigați strâns cu infractorii, să nu ne așteptăm să fie Clark Kenți toți, băieți rușinoși în viața de zi cu zi și luptători feroci cu cei răi la serviciu. Trecem cu vederea și elanul anarhist din anii trecuți - înțeleg faptul că polițiștii sunt apropiați de clasa muncitoare, au temeri și valori apropiate de ale acestora așa că mitingurile antiprezidențiale fără aprobare, în timpul programului, cu scandări colorate sunt în firea lucrurilor. 

Dar...la fel ca peste tot în sectorul public din țărișoara noastră, tare mi-e teamă că promovările din poliție au mers, în ultimul deceniu, pe procese de selecție negativă și că cu cât urcăm în ierarhii cu atât concentrația de competență în măgării este mai mare. Despre acest mecanism cred că vorbea liderul de sindicat de polițiști Surugiu când amintea de „sistemul” care face presiuni insuportabile asupra celor onești din branșă. Polițiștii au fost printre cei mai siguri clienți de la Spiru sau alte institute cu nume pașoptiste sau patriotice în perioada lor de glorie, iar licențele și masteratele respective au folosit și la recrutarea și promovarea „elitelor”.

Curățenia în poliție s-ar putea desfășura destul de simplu: ea s-ar concentra mai ales pe zonele de comandă și, pentru început, ar trebui identificați și trimiși la munca de teren toți cei care au obținut promovări pe  baza a tot felul de diplome în drept sau management de la facultăți care i-au promovat la fără frecvență deși forma de organizare a studiilor era, formal, la zi. (Cu cei cu diplomă de ID e și mai simplu, pentru că majoritatea respectivelor programe de studiu nu erau autorizate).

În plus, recomand șefilor județeni să iasă din birourile lor somptuoase, să mai lase ședințele operative și să viziteze, ca pe vremuri Cuza, restaurantele din apropierea sediilor județene și municipale: dacă li se pare că birourile sunt cam goale vor înțelege de ce. Și, în general să își vadă și de funcția de îndrumare pe toate planurile a celor tineri din subordine – dacă se iubesc să îi încurajeze să întemeieze familii, dacă au făcut pasul ăsta, să contribuie la sporul natural al populației noastre. În principiu să îi țină ocupați, să nu aibă timp de prostii. Dacă nu se poate înseamnă că locul lor nu e acolo.

Instabilitatea e doar tranzitia catre un nou echilibru

Când sondajele au arătat fără putință de tăgadă că valul istoriei și-a schimbat direcția de deplasare parlamentarii mai cu picioarele pe sol ai PDL/UNPR și ai minorităților au întors armele, aplicând o neaoșă tactică  de supraviețuire. Balansoarul puterii s-a înclinat iar cei din opoziție au devenit guvernanți și viceversa. Vox populi! Sau democrația reprezentativă în timp real în acțiune ar exclama unii! Din punct de vedere etic nu ar fi nici un bai, așa-zișii traseiști își pot privi cu seninătate copiii, părinții și prietenii în ochi  - înțelepciunea mioritică este plină de zicale pline de o morală cavalerească de genul „capul plecat sabia nu-l taie” sau „fuga e rușinoasă dar e sănătoasă”.

Același lucru se întâmplă acum și cu CSM-ul. Văzut de mulți ca unul din ultimele bastioane ale lui Băsescu, CSM-ul a intrat în același proces de basculare oportunistă a puterii precum cea care l-a scos pe MRU în decorurile istoriei. Sunt 123.6% convins că mulți grei din tabăra USL pun umărul la destabilizarea forului diriguitor al magistraților, începând cu infractori de talie națională precum Voiculescu. Și că nici firava tabără prezidențială (a cărei influență a supraapreciată de ceilalți din motive de PR) nu stă total impasibilă observând cum teritoriul pe care stăpânește este din ce în ce mai strâmt.

Dar cheia schimbării este, cam ca întotdeauna, la majoritatea tăcută și puțin impresionată de principii sau cine știe ce afiliații care știe că secretul supraviețuirii este să fii întotdeauna în tabăra celor care au puterea. Iar judecătorii și procurorii sunt oameni și ei, prinși în sisteme ierarhice, cu șefi și colegi, cu visuri de promovare și de ascensiune socială. Simțind că epoca Băsescu e cam la asființit un lucru deștept pe care îl pot face este să arate că au înțeles de unde bate vântul și, laolaltă cu colegii lor mai întreprinzători pe post de lideri, să ceară o justă  reprezentare și în organismele lor. Mandatele statutare sunt abstracțiuni care nu au în nici un fel prioritate în fața criteriului legitimității populare. Iar dacă prietenii lui Năstase, Voiculescu și Fenechiu sunt la putere nu este un lucru prea deștept să încercăm jetul contra vântului opiniei populare.

Va rezista CSM-ul actual tsunamiului pe care i-l pregătește majoritatea? Îmi este greu să cred că fără o intervenție mai mult sau mai puțin discretă de pe la Bruxelles sau Washington actuala garnitură asociată fostei guvernări are vreo șansă. Dacă la un moment dat se va pune batista pe țambalagiii doamnei Temniceru putem fi siguri că lui Ponta și amicilor lui li s-a arătat cartonașul galben de afară.

Mie mi-e frica

Update-uri

http://www.gandul.info/reportaj/reportaj-de-boboteaza-sfantul-duh-s-a-dat-la-pet-oficial-cu-cod-de-bare-patriarhul-anul-acesta-avem-12-tone-de-apa-nu-va-grabiti-10432535

http://www.evz.ro/detalii/stiri/sergiu-nicolaescu-tratat-mai-rau-ca-sinucigasii-de-catre-biserica-1018193.html

Știm că avem populația cea mai religioasă de pe continent. Poate doar afghanii, iranienii și pakistanezii ne mai concurează la fervoarea tradițională și isteria antimodernă din toată Eurasia. Știm și că nu avem o religiozitate spirituală ci un mambo-jambo înțesat de istorii mitice, superstiții gen vodoo și cargo-culturi de care clericii noștri burtoși, inculți și agresivi sunt foarte mândri. Că lipsa cronică de educație - a educației de calitate sau pur și simplu a cantității ei - are legătură cu asta știm de asemenea (au fost niște sondaje europene care arătau destul de bine legăturile nesurprinzătoare dintre pasiunea pentru horoscoape, erudiția științifică însușită de la OTV, absențele de la școală și frica de Doamne-Doamne).

În plus, spațiul nostru public îl trimite cu gândul pe cineva neobișnuit la o teocrație de tip iranian. În toate locațile statului nostru laic tronează simbolurile religiei dominante, stimulate bineînțeles și de concurența celorlalte, mici dar sprintene, încurajate de o cerere efervescentă. Niște prieteni polonezi - țară hiper-catolică, vezi doamne - au fost uimiți de o mare cruce catolică postată pe peretele interior al bibliotecii universității. Am încercat să îi liniștesc că este o operă de artă - au înghițit fără convingere explicațiile mele, dar nu puteau să nu remarce densitatea de biserici și bisericuțe pe mp doar din zona universității (avem una în curtea universității, una în fața ei, la nici 50 de m, în curtea unității de jandarmi, încă una la vreo 200 de m înspre centru). Observațiile nu se opresc la scenografia vieții publice ci merg în adâncimea proceselor cotidiene. Să te ferească Ăl de Sus să fii politician și să declari că nu ești credincios. Sau, nu v-a mirat că în timpul circului din astă vară țăranii din Telorman erau puși de procurori să jure pe Biblie ca și cum sursa justiției noastre ar fi în textele sfinte?

Ce se întâmplă de câteva zile legat de incinerarea lui Nicolaescu depășește, însă, orice închipuire și așteptare pesimistă. Vârfurile de lance ale național-comunismului, însoțite de o verbozitate religioasă gălăgioasă și nerușinată, gata de orice atac împotriva statului de drept, liberal-democrat, au declanșat un atac abject împotriva unor lucruri pe care le consideram sacre: dreptul la viața privată, la credință privată precum și la imagine. Nu am cuvinte pentru impresia deplorabilă pe care lipsa de respect pentru demnitatea umană și personală (da, persoana, individul, opinia, nu mai există în raport cu marea comunitate a bisericii, e un concept decadent împrumutat din limbajul religiei fără religie a drepturilor omului - ar spune orice fundamentalist) pe care persoane cunoscute pentru verticalitate precum Becali, Vadim și alții, copios mediatizați și încurajați de o armată de lichele, mi-au produs-o și cred că au produs-o altor oameni.

Nu ne trebuia alt turnesol mai bun pentru a înțelege unde ne aflăm în raport cu modernitatea după care tânjim. Una-două generații în pantofi, crescute în religia seculară a național-comunismului, schimbată rapid pe cea a național-ortodoxismului, nu puteau însuși de fapt nici reflexivitatea iluminismului francez nici pe cea a liberalismului scoțian, de exemplu. Bunul simț, decența, civilitatea, respectul, sunt virtuți burgheze. Dar noi le avem pe cele creștine iar astea sunt mai bune decât oricare altele. Și apoi, noi muncim, nu gândim, nu?

Mai avem o cale incredibil de lungă de străbătut, s-ar putea să nu ne ajungă timpul.

Topul meu

Pentru că e sezonul risipei de sărbători, când ceea ce s-a acumulat cu greu în luni întregi se transferă iute și fără de părere rău în conturile vânzătorilor de plăceri, nu puteau să lipsească din multiplexuri niscai superproducții care să dea perioadei un aer și mai festiv. Nu zic că le-am văzut pe toate, îmi permit să îmi dau pe scurt cu părerea despre cele trei care au produs, neîndoielnic, cea mai mare vâlvă. Le comentez în ordinea descrescătoare a preferințelor mele.

1. Atlasul norilor al fraților (deveniți de ceva timp frate și soră) Cohen. ”Povestirea” este compusă ca un carusel, montajul istoriilor paralelele din straturile timpului țintuindu-te efectiv de scaun. Efectele speciale sunt cele necesare pentru a păcăli scoarța obosită a spectatorului. E și un film spiritual, pentru epoca de zăpăcire globală în care am intrat. Nu ar fi stricat ca, măcar pentru marketing, producătorii să vândă la intrare niște instrucțiuni de înțelegere. Aștept să îl revăd.

2. Viața lui Pi e o altă capodoperă bogată în imagini produse din tastatură care cântă la coarda sensibilă la metafizică a consumatorului speriat de viața lui fără sens. Comentatorii avizați zic că  filmul duelului (sic) dintre tânărul Piscine (Pi) și fiorosul Richard Parker e chiar mai bun  decât romanul din care s-a inspirat, și el premiat și răspremiat. Finalul ne readuce pe solul amar al întrebărilor privind rostul religiei în viața noastră. Nu vă luați popcorn să nu îi deranjați pe cei din jur.

3. Povestea hobbitului e cam ca și Phantom Menace acum vreo 15 ani: pentru că mașina de făcut bani LOTR începuse să gâfâie iar echipa de la marketing a zis că piața e matură Jackson și gașca au pus pe peliculă povestea de dinainte de aventurile din marea trilogie. O să înfurii multă lume dar lipsa de tragere de inimă a celor care au făcut filmul e evidentă: scenariul e tras de păr, filmul e tras de coadă și în general tot filmul e o tragere de timp ca să justifice încă două episoade care să facă măcar 500M USD/bucata. Poate continuarea să îl salveze (episodul următor se va chema Salvarea Hobbitului?). Altfel filmul e OK.

Blockbuster Keaton

Direcția? Merge singură, nu v-ați prins?

Nu s-a mirat nimeni până acum că pasagerii din trenurile patriei nu au organizat niciodată vreun miting împotriva întârzierilor trenurilor CFR. Oare cum de nu s-a mobilizat niciodată spiritul civic al automobiliștilor împotriva abuzurilor Poliției Rutiere? Sau de ce nu au început întreprinzătorii o campanie împotriva arbitrarului celor de la ANAF? Și de ce oare cetățenii „scârbiți” voteză amnezic aceiași politicieni la fiecare alegeri?  Am avut în schimb aruncări teatrale de caschete în fața Cotrocenilor împotriva reducerilor de salarii și manifestații zgomotoase ale revoluționarilor cu certificat față de restrângerea rentelor plătite de statul democrat recunoscător eroilor săi (sic). La noi indignații din stradă sunt cu arvună și contract - vezi cazul proaspetei parlamentare, fostă grevistă a foamei sau al manifestanților din ianuarie 2012 - iar activiștii civici în cuget și simțDirecțiri lucrează pentru mai marii zilei și în timpul liber protestează pe bloguri (așa, ca să fac și autocritica).

Față de postarea mea din 31 decembrie un coleg se întreba ce e de făcut. Nu mă arunc să ofer soluții ci doar să indic cu părere de rău situația. Contrar opiniilor autoflatante și demagogice, am mai spus asta, nu avem o clasă politică coruptă și o majoritate săracă, cinstită și oprimată. Din păcate puterea reală din țara asta se bazează pe o structură arborescentă de fraudă, complicități, autoritate și contestare care străbate toate filoanele națiunii. Cine a citit Foucault înțelege mai bine imaginea asta. Realitatea noastră tristă este a unei acumulări irezistibile de reciprocități vinovate care produc și reproduc de generații, agravând-o aș zice eu, moduri de a face incompatibile cu ceea denumim onestitate și justiție.

Tanti care s-a pensionat de vreo boală imaginară plătind medicului pentru un certificat nu a inventat nimic ci cu deplină încredere în sine și în succesul demersului ei a făcut ceea ce  trebuie făcut, urmând exemplul altora. Medicul care i-a dat certificatul, comisia care i-a autorizat pensia (ce sens au comisiile acestea dacă nu fac decât să aprobe formal și necritic hârtii compuse de alții?) nu s-au constituit în grup infracțional aidoma celor care sparg o bancă ci au acționat „cum se face”, cu un amestec de indolență, lăcomie, așa-zisă omenie, și cocktailul  plăcut de sentimente de inpunitate și subversiune care fac parte din ethosul muncitorului public de la noi.

Exemple precum acestea sunt nenumărate. Credeți că cei care au votat de neștiute ori la referendumul din asta-vară au fost obligați, umiliți? Credeți că revolta lor în fața insistențelor procurorilor era contrafăcută? Să fim serioși - prin Teleorman, la fel ca în toată țara, numeroși cetățeni au făcut ceea ce sunt obișnuiți să facă, cu ajutorul întregului aparat de stat local (polițiști, observatori, șefi de secții de votare, primari). La fel ca și funcționarul de la Pensii care închide ochii la ciudățeniile din dosare pe care își pune semnătura, votanții multipli ai lui Dragnea și-au primit recompensa într-un fel sau altul. Țiganii din Cluj așteptau doar acțiunea oamenilor lui Dobrițoiu junior pentru a vota de câte ori trebuie, jucând un rol pe care îl știau foarte bine din alte operațiuni electorale.

Bineînțeles că succesul acestor operațiuni derivă și din aparența de irezistibilitate a întregului eșafodaj. Puneți-vă în locul vreunui țăran de prin Adunații Copăceni sau unui medic loviți de o maladie morală care i-ar fi făcut să denunțe faptele reprobabile ale celor din jurul lui. Presiunea comunităților sau a rețelelor și teama de excluziune fac aceste nebunii foarte rare. Pentru că, spre deosebire de ceea ce ne sugerează operațiunile polițienești ale vreunei autorități, cum că avem de-a face cu cazuri singulare care au subzistat într-un ocean de corectitudine, realitatea de care vorbesc este una instituționalizată, este vorba de însăși matricea relațiilor și tranzacțiilor din instituții și dintre cetățeni și instituții.

Nu spun că toți, nici măcar că majoritatea, încalcă propriile reguli în felul expus mai sus dar susțin că permeabilitatea și toleranța actorilor statului la diverse și binecunoscute forme de fraudă și subversiune este universală, constituind adevărata poziție de echilibru. Este un echilibru suboptimal, situat la mare distanță de idealul celor care imaginează tot felul de construcții organizaționale și bugetare de manual pe harta și resursele statului.

Cum poate evolua situația?
1. Varianta pesimistă, cea mai probabilă: lucrurile vor continua tot așa, eventual cu rechilibrări în poziții și mai puțin bune. Situația actuală alungă din țară sau din zona publică tot ce este mai bun așa că „oamenii de omenie” de la toate nivelurile își vor putea face de cap și mai bine.

2. Varianta optimistă, puțin probabilă: insulele de onestitate, eficiență și profesionalism vor crește până vor alcătui o mitică ”masă critică” pentru ceva miraculos care în vreun fel sau altul va reechilibra în direcția bună structurile de putere. Dezavantajul acestui scenariu este că cere atât de mult timp încât nici nu știu dacă mai contează dacă e probabil sau nu.

3. Varianta hiperoptimistă și mai puțin probabilă: guvernul va lua problema în mână și, evitând nenumăratele greșeli ale guvernelor Boc și mortalele pericole și capcane ale situației, cu o mână de fier înmănușată în catifea și o voință de titan va mișca structurile statului în direcția potrivită. Cu Ponta și Dragnea la cârmă, Dogaru și Voiculescu în coastă, Blaga și Diaconescu în opoziție, vă vine să credeți că așa ceva ar avea măcar 1% șanse să înceapă?

2012. Sfârșitul copilăriei. Vă doresc o maturitate mai bună!

2012 a marcat sfârșitul jalnic al copilăriei și adolescenței democrației românești. Maturizată, aceasta a renunțat la toate speranțele, iluziile și naivitățile care îi dădeau un aer ușor melodramatic. Revoluția din 1989 s-a sfârșit prin victoria absolută a moștenitorilor regimului comunist și prin renunțarea la orice proiect serios de justiție socială și morală. Fără o guvernare proprie eficientă sau responsabilă, România pare a fi devenit un fel de protectorat aflat la granița estică a alianței euro-atlantice în care clanuri lipsite de scrupule se bat pentru dreptul de a colecta impozitele plătind peșcheșuri grase diverșilor suzerani aflați la mii de kilometri. Iată cele mai pesimiste concluzii despre anul care s-a terminat:

• Anii de dezamăgire au dus la extincția tuturor cadrelor de mobilizare politică din ultimii 20 de ani. Temele corupției, comunismului, securității, modernizării ori occidentalizării nu mai emoționează decât o mână de naivi retrograzi iar utilizarea lor în discursul public e semnul unei serioase inadecvări.
• Cea mai activă și autonomă pătură a societății românești – așa zisa clasă de mijloc - a fost violată simbolic în ultimii ani până a ajuns mai rău decât o legumă: sedusă și abandonată de Băsescu și ai lui, pe de o parte, anesteziată cu porții zilnice de ură și raționamente simplificate din partea cealaltă, aceasta a abandonat total bunul simț și civilitatea care ar trebui să o caracterizeze.
•  Tot sistemul politic românesc și-a oferit fără să ezite supunerea față de guvernarea europeană și mondială recunoscându-și incompetența și absența oricărei speranțe de obținere a vreunei legitimități. Sau poate că tocmai asta e ideea, de a renunța oficial la prerogativele suveranității și la responsabilitatea pe care aceasta o pretinde.
• De parcă nu ar fi fost suficiente performanțele PDL în acest sens, a devenit foarte clară incapacitatea administrativă cronică a României. Câteva exemple: cea mai slabă rată de absorbție a fondurilor structurale din UE, bâlbâielile din jurul numărului de votanți (care arată că până și statistica e la cheremul intereselor politice). E nevoie de alte argumente?
• Amoralitatea politicii a fost expusă mai obscen ca niciodată: migrațiile de politicieni care au schimbat majoritățile parlamentare în tandem cu sondajele, circul ridicol al arestării lui Năstare, absența oricărei clipiri în ochii premierului la acuzațiile devastatoare de plagiat,  promisiunile solemne din ce în ce mai rar onorate de către cele mai importante figuri (Băsescu, Antonescu), aranjamentele egoiste dar dezastruoase la nivel colectiv făcute cu ocazia alegerilor de către liderii PDL sunt doar câteva exemple.
• A devenit clară fragilitatea construcției instituționale democratice din România: în cele câteva săptămâni ale crizei din vară majoritatea parlamantară în parte luată de la talciocul politicii a a făcut harcea parcea toate limitele constituționale și de bun simț ale României așa-zis democratice.
• Guvernarea PDL s-a consumat fără a produce multe efecte și a mistuit și partidul care a susținut-o. În plus, s-a terminat epoca Băsescu.
•  Mai mult, prin eșecul lamentabil al proiectului ARD au fost epuizate pe moment speranțele apariției vreunei forțe de dreapta imaculate (așa zisa mișcare „Albă ca Zăpada”). Nicicând nu a fost dreapta românească într-o situație atât de jalnică – avem de ales între trio-ul Voiculescu-Antonescu-Becali, pe de o parte, și Udrea și Blaga pe de alta.
•  Închei prin constatarea că nici societatea civilă, ultima speranță, singura redută blah blah nu e mai bine. ONG-urile civice s-au lăsat ușor cumpărate de blocurile politico-mediatice iar mișcările de protest din acest an par a fi fost simple butaforii compuse destul de rudimentar de păpușari dispuși să investească pe termen lung în campania de zgomot care produce senzația că societatea se îndreaptă într-o direcție sau alta.

Să sperăm că 2013 nu poate fi decât mai bun. O soluție este să ne vedem de viețile noastre în așa fel încât să depindă cât mai puțin de politicieni. Dacă se poate.

PR Pitesti style

CJ Arges a obtinut maximum de vizibilitate cu o investitie de aprox. 10000 de lei (o parte contributia CAR) pe care i-a impartit in portii infime unor clienti de ai ei, cunoscuti sub denumirea de asistati sociali. Daca organizau cum se cuvine pomana nu ar fi meritat mai mult de niste linii prin presa locala. Asa pensionarii s-au calcat in picioare, am avut si scena clasica a lesinului, succesul de presa e garantat. Dincolo de mesajul principal - uite cum saracia degradeaza samanta romanimii - ramane si mesajul discret al generozitatii filantropice a CJ.

Ipad: aplicații bune, aplicații rele

În calitate de utilizator experimentat recomand câteva aplicații pentru ipad și iphone pe care eu le găsesc foarte utile pentru tipul meu de user: consumator de stiri si literatura stiintifică, productie academică și de specialitate oarecum comercială (ca să nu îi zic consultanță).

- Dropbox (da, banala aplicație de HDD în nori, prin care puteți să citiți, dacă nu să editați documentele voastre). Gratis


- CloudON (prin care puteți edita documentele Office salvate în nori, cu o interfață aproape identică cu cea a suitei MS Office originale). Gratis


- Actualități de la Google - un fel de gooogle reader pentru Ipad cu o interfață foarte prietenoasă. Bineînțeles că gratis.


- Google Drive - aplicația prin care accesați documentele din vechiul Google Docs. Gratis.



- SimpleMind - aplicație de editare a hărților mentale, utilă pentru cei care vor să organizeze idei/concepte în mod vizual. De la o anumită vârstă devine necesară. Variantă gratis și pe bani.


- Highlighter - pentru adnotarea fisierelor PDF - acestea odata umplute de hasuri si note sunt salvate in Dropbox - pe bani.


- AVPlayerHD - player media pentru orice format video (Ipadul ruleaza prin definiție doar formate proprietare). - bineînțeles că pe bani, ce credeați?



Promițătoare, dar neentuziasmante
Evernote, PreziViewer, Google+  

Pur și simplu neentuziasmante: Pages for ipad - când exista atâtea editoare nu văd de ce ar plăti cineva aproape 8 euro pentru unul care nu știe prea multe.

Iphone 5. Prime impresii

Bune

E mai usor, mult mai usor, decat versiunea 4. E si mult mai subtire. Viteza superioara a procesorului se simte imediat iar butonul Start, cel cu probleme  tradiționale pentru Iphone, pare a fi mult mai solid decat cel de la versiunile anterioare. Camera de 8M face poze foarte bune în condiții mult mai dificile decât reușea versiunea 4. La convorbiri sunetul pare a fi mai clar. 

Rele

Daca are cadrul vopsit (in negru ca al meu, de pilda) orice zgarietura devine foarte ușor vizibila. Grosimea si greutatea reduse dau o senzație de fragilitate și sugerează imitație a telefoanelor de plastic ieftin ale concurenților. Cea mai mare problemă este durata de viață a bateriei, domeniu în care Apple nu a reușit nici o îmbunătățire față de versiunile anterioare (la un regim de utilizare normal, wi-fi pornit, fără bluetooth - o încarcare ține mai puțin de 20 de ore).

În sinteză, Iphone 5 a reușit să mă impresioneze mult mai puțin decât predecesorul lui. Spre deosebire de seria 4 nu e senzațional iar cei de la Apple par a pierde avantajul pe care îl aveau în domeniul designului și al fiabilității. 

Începutul sfârșitului?

Fără prea multă convingere, unul dintre șefii PDL se bucura că partidul său nu a suferit soarta țărăniștilor, reușind chiar un scor neașteptat de bun. Nu numai că nu au ieșit din parlament, dar au reușit să ia aproape o cincime din opțiunile alegătorilor. Opinia mea este că jumătatea goală a paharului s-ar putea să fie mai importantă de data asta iar PDL-ul trebuie să se aștepte la vremuri grele, posibil fatale.

Motivele pentru pesimism din partea democrat-liberalilor sunt ușor de găsit și au legătură cu modul penibil în care au pregătit și au desfășurat campania. De altfel, când s-a referit la „condițiile speciale” în care s-a desfășurat campania cred că Vasile Blaga s-a referit la dictatura fără precedent a imposturii și ipocriziei din acest partid pe care, totuși, au acceptat să o înghită vreo 20% din alegători.  

În primul rând, eșecul electoral al liderilor este corelat cu eșecul lor moral – aceștia fugind care încotro în puținele fiefuri rămase, cu judecata tâmpă că parlamentarele sunt o simplă extrapolare a rezultatelor de la locale sau de la referendum. Prin lașitatea programatică a conducerii PDL, fie că membri acesteia au intrat fie că nu în Parlament, partidul a rămas subit văduvit de bruma de legitimitate a conducătorilor săi care mai subszista în virtutea optimismului inerțial al aderenților . În al doilea rând, strategia gen „scapă cine poate” de stabilire a candidaturilor în cadrul oligarhiilor județene va trimite în parlament o majoritate dubioasă pentru care ciupeala din resursele publice este principala strategie de viață. Mă aștept, în consecință, la un val de conversiuni subite la socialism sau la liberalism din zona grupurilor parlamentare PDL, inclusiv din partea celor din Bihor, fiecare cu speranța asigurării unui trai liniștit pentru clientela lor prin preajma statului controlat autoritar de PNL și de PSD. Cu un Băsescu neutralizat, așteptându-și de azi demiterea și cu câțiva primari de municipii asediați de consilii locale, județene și prefecturi ostile îmi vine greu să cred că în următorii 2 ani va reuși să redevină  un jucător important al politicii naționale.

Doar anvergura victoriei USL asigură în acest moment supraviețuirea PDL. Cu o majoritate constituționala previzibilă USL-ului îi va fi ușor să mimeze verticalitatea refuzând traseiștii. Ca două armate decimate, PDL-ul și PPDD vor constitui o opoziție comodă, fragmentată, un sac de box ideal pentru pregătirea viitoarelor campanii. 

End Chicken game

Update 17.12.2012 (8.30).
Am scris textul de mai jos înainte alegerilor, când mă așteptam la o majoritate de maximum 60% din mandate. În situația actuală președintele ar fi doar ridicol să tergiverseze nominalizarea lui Ponta pentru funcția de prim-ministru iar logica războiului total nu mai are nici un rost.

Grija cea mare a tuturor în politica românească pare a fi acum numele persoanei pe care președintele o va nominaliza pentru funcția de prim-ministru odată ce alegerile au trecut iar USL va lua, e cazul să admitem, în jur de 60% din mandatele din Parlament. Îl va propune pe Ponta premier sau nu? Va încerca să deșire USL-ul, încropind o majoritate împotriva firii, cum a mai reușit de câteva ori?

Deși mass media adâncește misterul, în interes propriu și al celor care o sponsorizează – fiecare cu tabăra și cotizanții ei, mie mi se pare destul de ușor de găsit un răspuns așa că îmi permit să fac pe mama Omida. Îmi asum riscul de a mă face bine de tot de râs.

Așadar, eu zic că Ponta nu va fi nominalizarea lui Băsescu. Pentru simplul motiv că președintele nu are nimic de pierdut dacă merge pe cartea conflictului. Ceea ce urmează în argumentația mea e o simplă analiză narativă de teoria jocurilor care ne spune că ne îndreptăm direct și cu viteză maximă în peretele câtorva săptămâni sau luni de circ național.

Frumos ar fi ca protagoniștii – USL și Traian Băsescu (PDL, PPDD și UDMR sunt doar figuranți în dramoleta asta) să coabiteze armonios: președintele îl numește curtenitor pe Ponta premier, USL-ul se comportă civilizat și nu îl demite pe șeful statului.  Câtorva alegători le-ar surâde un asemenea deznodământ european, curat și uscat, în care am avea cât de cât un echilibru al puterilor președintele fiind garantul instituțiilor care ar ține în frâu unele excese ale viitoarei majorități. Președintele și-ar duce mandatul până la o liniștită pensionare din viața publică, țara ar da exemple de bună purtare față de frații mai mari din lumea occidentală și poate am reuși să intrăm și în Schengen și să luăm și banii ăia de la FMI care ne trebuie atât de mult.

Din păcate pentru el, prima mutare trebuie să o facă președintele, în situația în care poate numai să presupună dispoziția generală a USL-ului. Nu trebuie să fii foarte perspicace ca să îți dai seama că printre socialisto-liberali, de la vlădică până la opincă, propensiunea spre coabitare e rară. De câțiva ani „Jos Băsescu” e programul viitoarei majorități, crede cineva că atunci când vor avea toate instrumentele, inclusiv o puternică presiune populară și absența oricărui risc electoral, useliștii vor ezita să o facă? Pentru o mare parte din alegătorii USLiști Băsescu este sursa relelor reale și imaginare pentru care e necesară mobilizarea politică și civică în zilele astea. Cum ar putea justifica leadershipul uselist armistițiul cu dușmanul de moarte în condițiile în care i-ar desparte atât de  puțin de realizarea visului de aur: o țară fără Chior, liberă și demnă?

Băsescu are toate motivele să anticipeze o demitere iminentă, indiferent pe cine nominalizează pentru funcția de premier. Bunele maniere, politețurile nu își au loc în această ecuație: poporul vrea capul tiranului, aleșii vor ca instituțiile (DNA, ANI etc.) să treacă de partea poporului. Nu vor fi luați prizonieri, nu se vor cere răscumpărări.

În logica acestei situații strategice, politețea, ascunzând o eventuală tactică de temporizare din partea președintelui îl califică doar ca pe un fraier (sucker în limbajul de specialitate) și toată lumea va zice la fel, în cazul în care îl propune pe Ponta pentru postul de prim ministru.

Ultima speranță a președintelui și a taberei sale este ca, în agitația unor nominalizări neașteptate, să reușească să reconfigureze majoritatea parlamentară într-un fel prietenos. Probabilitatea ca acest lucru să reușească, oricât de mică, este totuși mai mare decât șansa ca USL-ul câștigător și cu Ponta premier să încerce să coabiteze până în 2014 cu Băsescu.

Altfel, dacă e să acționeze elegant, nominalizând propunerea USL-ului pentru funcția de prim-ministru, președintele nu are ce face decât să își dea demisia în momentul următor, pentru a evita o umilitoare demitere. Un asemenea pas nu îi stă în fire Cârmaciului care a subliniat de atâtea ori că un căpitan nu își abandonează vaporul. Sau, poate, cine știe…?