Grecia și teama de federalizarea Europei

Știm toți de dilema morală care înconjoară situația unor sectanți care refuză transfuziile pentru că acestea ar contraveni doctrinei lor. În situații limită membri sectei au de ales între puritate doctrinară și viață și, de multe ori, aleg calea pe care ei o denumesc a demnității. În asemenea situații suntem aproape toți de acord că dreptul la viață excede libertățile individuale și solicităm autorităților să intervină chiar împotriva voinței iraționale a celui care e dispus să moară în numele sfințeniei.

La nivel planetar mulți dintre analiști sunt alarmați de rezultatul negocierilor dintre Troika și Grecia, pe care îl consideră în diverse feluri care mai de care mai nefrecventabile: diktat, capitulare necondiționată, umilire, absurd etc. Ceea ce au făcut oligarhii europeni, reprezentanți ai complexului financiar-industrial cu nucleul în Nordul industrializat, este imoral, abject, respingător. Ce contează că au ajutat Grecia să supraviețuiască deși oarecum împotriva voinței acesteia exprimată în referendum?

Realitatea evidentă este, însă, mult mai tulburătoare pentru câteva argumente dintre care cel mai important este acela că Uniunea Europeană, mai ales uniunea monetară, face pași decisivi în direcția federalizării. În consecință statele naționale pierd din suveranitate, pe o parte, dar pe de alta câștigă din plusul de resurse pe care o asemenea construcție îl promite.

Dacă o asemenea evoluție este una negativă sau pozitivă este subiect de multă incertitudine. Politicienii europeni au arătat la recentele negocieri privind situația Greciei că federalizarea li se pare opțiunea mai bună. Duritatea discuțiilor a arătat, pe de altă parte, că sunt înghețați de spaimă în fața mutantului geopolitic simbolizat de un grup de actori supranaționali care dictează elementele fundamentale de politică economică ale unui partener care țipă că îl doare la libertate și la demnitate. Așa ceva nu a fost încercat de nimeni până acum în istorie așa că e normală o oarecare anxietate.

Avantajul opțiunii federalizării este că alternativa a părut Greciei și aliaților ei și mai înfricoșătoare. Într-un acces de responsabilitate nesperat, de ultim moment, premierul grec a cedat acceptând că varianta unei Grecii demne dar falită nu e cea mai roză. Perspectiva de a rămâne singuri, a pierderii suportului economic și politic al aliaților europeni, a transformării într-un fel de Tunisie mai răcoroasă, a ajungerii la cheremul altor actori geopolitici poate mai puțini răbdători într-o regiune care e departe de a fi liniștită și sigură nu cred că i-a surâs. Cu bune cu rele, Uniunea Europeană asigură stabilitate – citește pace și promisiunea bunăstării – pentru toate statele membre. Deși poate le surâde pervers gândul unei salvări inflaționiste nici politicienii din Italia sau Spania nu au insistat prea mult pe o variantă de ieșire din zona Euro a Greciei. La o reflecție mai adâncă probabil că înțepenesc de spaimă. E de subliniat, măcar în paranteză, faptul că victoria Uniunii în fața șantajului grec i-a întărit poziția pe plan geopolitic și a cam lăsat cu buzele umflate vecinii care se unduiau languros la răsărit mizând pe strategia „dezbină și stăpânește”.

Federalizarea Europei e un proiect care provoacă, pe drept, multă angoasă. Nu mă refer la isteriile care rezultă dintr-o fetișizare bizară a suveranității naționale – subiect de psihoterapie politică care e în responsabilitatea politicienilor și a aparatelor ideologice. Pericolul oligarhizării deciziei europene, a pierderii naturii democratice a guvernării datorită omnipotenței unei birocrații care devine stat în stat este însă unul acut și solicită dezbateri urgente și la fel de serioase precum cele pe tema Greciei. Este următoarea temă de discuție decisivă pe care dacă nu o soluționăm în favoarea democrației ceea ce am câștigat prin renunțarea la unele puteri locale în favoarea deciziei europene s-ar  putea să ne aducă mai multă pagubă decât beneficii.

Cancan vopsit

Cronica de Cotroceni am citit-o ca mai toată lumea dintr-o pornire perversă, voyeurism cred că se cheamă, de a afla ce se întâmplă dincolo de perdeaua de PR oficială prin culisele puterii. Iar când e vorba de alde Traian Băsescu, Andrei Pleșu și mai ales Elena Udrea motivația e înzecită, se înțelege. Înșiruirea pare nevererosimilă dar da, toți, și mulți alții, au lucrat la un moment dat la Palatul Cotroceni. Cu diferența că nici unul, cu excepția Adrianei Săftoiu, nu au publicat volume de amintiri cu iz de scandal din respectiva epocă.

Cine pretinde altminteri, că lectura volumului recent al Adrianei Săftoiu este justificată de interese de istorie recentă sau de știință politică are un viciu suplimentar curiozității lubrice și anume ipocrizia. Scuza funcționează doar în cazul unei minorități care poate invoca în apărarea ei că nu a fost afectată de asaltul de marketing al producătorilor cărții care a marșat cu flamura personajului principal al volumului. Da, ați ghicit, e vorba de Elena Udrea-Cocoș căreia I se datorează atât decăderea personajului Băsescu cât și suferințele inocentei purtătoare de cuvânt.

Volumul e la bază o înșiruire de istorisiri cu iz de bârfă la prima mână, multe în ideea de a face justiție unor personaje și evenimente rămase controversate, din perioada de vreo 2 ani și ceva petrecută de autoare la Cotroceni. Pretexul narațiunilor e dat de câteva sărăcăcioase însemnări de jurnal din aceea perioadă. Paginile de jurnal nu pot decât să mă facă să mă întreb asupra intențiilor și loialității unui înalt și foarte ocupat funcționar care își consumă o parte din timpul liber cu înregistrarea unor note de autoobservație de la locul de muncă…Aluatul se dorește ținut laolaltă și injectat pseudo-academic cu interminabile considerații de psihologie politică a la Tony Poptămaș (no offence Tony!) care au cam același rol ca și burtologia cu care un student leneș completează o teză de licență până la numărul necesar de pagini.

Cine poate pretinde că a avut vreo revelație citind volumul probabil că a urmărit evenimentele politice din ultimii 10 ani din România doar de prin Evenimentul Zilei. Despre Traian Băsescu aflăm ceea ce știam în principiu despre majoritatea politicienilor români: că a fost cinic, îmbătat ușor de putere, violent, grobian, nerespectuos, și ingrat cu cei apropiați. Ăia din spate care v-ați trezit: credeți că se poate face carieră în politică fără aceste calități? Alăturarea de alte personaje similare (intelectualii lui Băsescu erau toți o adunătură de oportuniști de exemplu, cu tușe pe Baconschi și Cristian Preda) din politica românească estompează liniile groase ale amintirilor despre fostul președinte.

În schimb, aflăm destul de multe, și nu bune, despre Adriana Săftoiu unele inferențe fiind deja sugerate mai sus. Cele spuse – numai cuvinte de laudă la adresa actualei conduceri a PNL (Blaga de exemplu apare ca un mucenic al politicii românești, mai că îți vine să îi cauți icoana la Prislop), elogiu discret în formă continuată pentru Tăriceanu (la un moment dat la începutul volumului dna Săftoiu afirmă că doar două sunt personajele față de care păstrează o amintire agreabilă – dl. Pleșu și dna Maria Băsescu – simpla lectură a cărții arată că ori a greșit numărătoarea ori laudele la adresa altora sunt mincinoase) – precum și cele nespuse – de exemplu o liniște stridentă despre condițiile plecării lui Elwis din funcția de director SIE, sau absența referirilor la mulți inamici redutabili ai președintelui din timpul celor două mandate - ne arată clar cam pe unde se situează autoarea în raport cu actorii politici actuali dar și cu obiectivitatea și adevărul. Despre alcătuirea caracterului autoarei nu prea mai avem ce discuta având în vedere că decide să facă publice după nici 10 ani informații potențial compromițătoare despre oameni alături de care a împărțit și relele și bunele unui loc de muncă nejenându-se să divulge conversații private (cazul Baconschi) sau să încarce textul de insinuări libidinoase despre rolul Elenei Udrea la Palatul Cotroceni. Iar Elena Udrea apare ca o obsesie pentru Adriana Săftoiu, așa cum au remarcat răutăcios toți criticii cărții.

Una peste alta, ca să o spunem pe șleau, textul nu iese defel din logica vulgatei anti-Băsescu gen Antena3/RTV. Este evident că publicului lor se adresează, că redactarea și marketingul au fost planificate inclusiv cu un ochi la problemele de justiție ale celor din anturajul prezidențial. Din partizanatul textului, învăluit pornografic în naïve considerații pseudoștiințifice, deducem și obiectivele producerii volumului: o declarație de loialitate față de o anumită parte a establishmentului politic, contribuția la o dezbatere pe o falsă temă și, în fine, câștigul pecuniar, cât mai mare și cât mai repede. Poate că dna Săftoiu a urmărit și un necesar efect terapeutic, având în vedere neîmplinirile, nefericirea care urlă din aproape toate paginile cărții.

Pentru cine se aștepta la o lucrarea de memorialistică la care istoricii viitorului vor face referire s-a înșelat. Cine a înțeles că e literatură de scandal politic pentru cei cu mintea odihnită a prins cârligul de marketing și poate și beneficiul social neașteptat al volumului: acesta se poate citi în întregime de către un absolvent de 12 clase în 3-4 ore, cam cât durează o așteptare la buletine sau un drum cu trenul de la Craiova la București. La cât de mare a fost succesul sigur aveți un prieten care să vi-l împrumute. Dacă nu, nu ați pierdut nimic.

Ce facem după 14 iunie?

Vă propun un exercițiu pozitiv prin care să extragem câteva învățăminte din eșecul de la 14 iunie al inițiativei de fuziune a localităților Oradea și Sânmartin. Adică să vedem partea bună din acest referendum din perspectiva celor care poate cred că ar trebui să fie foarte mâhniți

Unu – relația cu cetățenii trebuie refăcută

Administrația Bolojan și primarul însuși au primit un mesaj clar de la electorat: nu v-a fost dat un cec în alb nelimitat, există un maxim la ceea ce puteți face în/cu Oradea pentru ceea ce ne oferiți. În loc să condamne electoratul pentru lipsa de înțelegere sau de adeziune la mărețele viziuni ale leadershipului local, inițiatorii referendumurilor ar trebui să arate că au înțeles semnalele electoratului și să înceapă consultări cu populația privind politicile publice locale pentru a înțelege nemulțumirile care mocnesc și pentru a arăta că sunt dispuși la dialog. Pornirile frustrate și infantile care împart orașul între „noi” – cei buni care dorim creșterea orașului și „ei” – cei răi, care se pun în calea prosperității sunt calea sigură spre o ostilitate din ce în ce mai mare a părților și un viitor eșec.

Doi – PNL Oradea trebuie deschis

PNL Oradea și-a arătat limitele de mobilizare și de comunicare. Dominată pe partea de activiști de un nucleu de tineri de clasă mijlocie, organizația a pierdut total contactul cu mari categorii de electorat – mai ales pensionarii, maghiarii și clasa muncitoare. Da, e OK, ăsta este profilul pe care și-l dorește partidul liberal din Oradea, dar nu poți spera la mai mult de 30% într-un oraș precum al nostru cu o imagine care se învârte în jurul unor tineri de succes. Entuziasmul, energia și disponibilitatea noii clase mijocii nu pot să compenseze imposibilitatea de comunicare reală – adică de empatie, înțelegere și răbdare – cu categorii mai puțin energice sau optimiste. Este o organizație aflată într-un moment de cumpănă pe care recentul eșec poate să o deschidă sau, din contră să o forțeze să se închidă speriată într-o mai cruntă oligarhie de pretorieni. Nu cred că mai e cazul să subliniez că trebuie să vină din partea lui Bolojan și a liderilor locali inițiativa de a deschide organizația către figuri noi și mai ales către categorii socio-profesionale mai îndepărtate cu care există compatibilitate de interese și valori.

Trei – managementul public și cel de campanie sunt chestii deosebite

Oricâte scuze s-ar căuta, dublul eșec  al referendumului din Oradea a fost determinat și de erori în strategia de comunicare a echipei din jurul primarului. Nu o să discut problemele de conținut (am mai făcut referire la acestea - https://www.facebook.com/BusinessNewsRo/photos/ms.c.eJwzt7A0NrA0NTK3MDa2MLTUM4fwTSB8cwBnfQZz.bps.a.788446694586769.1073741838.680071312090975/789309527833819/?type=1 ) ci la cele de organizare: cred că s-a înțeles că o echipă dominată, dacă nu chiar castrată, de o singură persoană este incapabilă să rezolve eficient și creativ – cu curaj cu alte cuvinte - probleme complexe precum cea ridicată de referendumul din Oradea. Evident că problema este una mai vastă și ține de stilul de management al primarului care poate fi excelent pentru administrarea de zi cu zi a orașului dar nu atât de eficientă pentru înfruntări politice complexe. Să nu ignorăm nici faptul că superficialitatea strategiei de comunicare este parțial explicabilă și prin iluzia invulnerabilității pe care victoriile din campaniile politice din ultimii ani au produs-o și care au lăsat echipa de campanie cu garda jos. Un optimist ar putea zice că din greșeli învață omul și, din fericire, iluzia infailibilității nu mai e de actualitate.

Mai mult cred că la lipsa de eficacitate a campaniei din primul tur a contribuit, pe de altă parte, și lectura naivă a sondajelor care anterior referendumului anticipau o participare la vot mult mai mare: fuseseră avertizați însă de faptul că prognoza ratei de participare pe bază de sondaje este o întreprindere deosebit de imprecisă iar în cele două săptămâni dintre sondaj și referendumul din 10  mulți orădeni s-au hotărât să nu meargă la vot. Sondajele coroborate cu rezultele referendumului din 10 mai ne-au spus însă câteva lucruri clare (că majoritatea orădenilor a fost mai degrabă favorabilă ideii de fuziune dar că tema nu a reprezentat o prioritate pentru ei iar cei mai mulți din orădeni nu au vrut să gireze prin vot actuala administrație pentru realizarea acestui demers). Era treaba echipei de campanie ca în perioada 10 mai – 14 iunie să schimbe această situație. Este limpede că în viitoarele campanii ale echipei PNL Oradea managementul trebuie să fie altfel gândit.

Final - mâna pe portofel și ochii pe butelie

Bolojan le-a oferit oponenților actualei administrații nesperată muniție pentru viitoarele campanii plus alte bătălii politice. Neîndoielnic, demersurile făcute pentru unirea Oradiei cu Sânmartinul, mai ales cheltuielile ocazionate de campaniile pentru referendumuri vor fi invocate insistent în 2016. În primul rând de către candidatul PSD la Primăria Oradea (nu știm care va fi). Nici în interiorul PNL Bihor lucrurile nu par a fi chiar roz – chiar dacă au încercat să păstreze unele aparențe liberalii din jurul Cornel Popa nu au fost susținători trup și suflet ai proiectului unirii iar acum probabil se pregătesc să își întărească poziția în interiorul organizației județene și la nivel național profitând de pasul greșit al echipei lui Ilie Bolojan. Aceasta trebuie să fie pregătită pentru aceste posibilități sporite de recentul eșec. Pentru aceste confruntări  ar fi cazul să aibă argumentele și alianțele mai bine pregătite decât cele pentru susținerea cauzei fuziunii Oradea-Sînmartin. 

Cu Hirsch, fără Hisch, epoca intelectualilor tot a apus

Pentru că se încinge lupta de idei și interese iscată de ciorba reîncălzită a evaluărilor performanțelor în cercetare îmi permit să public pentru posteritate câteva idei prin care vreau să îi fac dreptate lui Hirsch, să enervez filosofii și să avertizez că, în mare, toată știința se duce rapid de râpă iar isteria publicării și a numărării de citări nu este decât semnul neputinței noastre de a devia de la o traiectoria care nu pare a duce, aparent, la un deznodământ fericit.

1. Întâi și întâi, mi se par uimitor de infantili cei care pretind evaluarea valorii „reale” a operei cuiva. Pot să înțeleg faptul că acuzăm, folosind clișee mai seci decât o funcționară de la primărie, comodificarea gândirii, cuantofrenia, sau oricare din patologiile cu care ne-am pricopsit prin globalizarea educației și cercetării. Dar sugestia că în locul unor indicatori cantitativi care trebuie, pe cât se poate, să fie valizi și fideli, am putea să găsim nomenul, sâmburele metafizic ... e un indiciu că publicul-țintă al mesajului este unul nu prea educat în ale epistemologiei. În fond, „valoarea” se măsoară prin recunoaștere în câmpurile epistemice iar toate variantele alternative, insinuate numai, sunt doar versiuni mult mai slabe decât cele oficiale ale judecării prin sistemul de peer-review. Da, indicii Hirsch sau factorii de impact sunt tot măsuri ale recunoașterii, manipulabile și discutabile (vezi mai jos) dar mult mai fidele, totuși, decât eventuala judecată într-un conclav colegial sau unul în care pontifi ai gândirii ar înmâna certificate de consacrare academică.

2. Să nu ignorăm, totuși, potențialul distructiv al actualului sistem de evaluare întemeiat pe principiul „publish or perish”. Manipulabilitatea indicilor scientometrici este dovedită de realitatea românească (sunt autori și editori români în științe sociale și în umanioare care au constituit adevărate ganguri care dopează factorii de impact etc. prin citări reciproce pe care sistemele de indexare le ignoră în mod suspect) dar și de cea internațională - pe net găsim numeroase istorii cu reviste, editori și autori cu comportament neonest. Motivația pentru fraudă este suficient de mare pentru a ne teme pentru viitorul a ceea ce am considerat mai sus o calitate. În plus, goana după reviste indexate omoară editorii independenți și micile reviste care rămân fără portofolii. În Social Science Citation Index deja este destul de greu să găsești jurnale care să nu aparțină uneia din marile edituri internaționale. În al treilea rând, tot goana după citări impune o masivă presiune spre conformism, spre teme și abordări „actuale”, paradigme nescandaloase și liste de referințe „cuminți” care permit rapid recunoașterea și ...punctarea. În fine, cursa după kilogramul de publicații produce în mod clar o inflație de studii, cu alte cuvinte devalorizarea științei, cu efecte negative anticipabile asupra prestigiului întregii comunități academice. Toate acestea impun o nouă politică a științei și mai ales o regândire a moriștii perverse în care autorități de finanțare a universităților, a cercetării și marii editori joacă o frumoasă horă a prieteniei care, în curând, va lăsa știința, mai ales știința socială, în fundul gol.

3. Să admitem că citarea este cel mai bun semn la îndemână al recunoașterii operei dar este departe de a fi și unul perfect. Anonimii care flutură scorurile lor Hirsch cu doi digits ca și cum ar fi conturi în bancă sau mărimea la pantofi sunt la rândul lor destul de penibili iar multe argumente prodomo suferă dureros de eroare de atribuire de dreapta. Cei din științele sociale ar trebui să o evite atribuirea de stânga/dreapta măcar când e vorba de propriile persoane. Știm că accesul la publicații și la citări e subiect de efect Matei, astfel că în nici un caz relațiile dintre indicii scientometrici și coeficienții de finanțare sau alte practici redistributive nu ar trebui să fie liniare. Aici a fost, zic eu, unul dintre defectele importante ale tuturor sistemelor de evaluare experimentate recent în România la nivel de finanțare a învățământului superior.

4. Cei din domeniul umanioarelor ar trebui să înțeleagă că indicatorii lor scientometrici relativi pot indica destul de corect poziția lor în câmpurile specifice de producție mondială cât și poziția marginală a umanioarelor în ansamblul cîmpului academic, pe care scorurile mult-hulite o obiectivează. Filosofii, criticii literari, teatrologii, etnografii, istoricii sunt cei mai supărați, pe drept cuvânt, că punctajele lor, pozițiile în universități și în societate nu sunt pe măsura așteptărilor și expunerii lor. Sorry  dar țările demult nu mai sunt conduse de aristocrați care țineau pe lângă curțile lor compozitori, poeți, pictori sau filosofi care, uneori, reușeau chiar să influențeze istoria. Ați eliberat spiritele și ați adus domnia cunoașterii astfel încât astăzi, din păcate, pentru orice domeniu cât de mic - precum relațiile publice sau resursele umane - există acum o specializare tehnică în care nu mai e suficientă abilitatea de a dezbate despre istoria ideilor. O fi indicele Hisch și factorul de impact specifice domeniilor dar ar rezista scorurile medii din România unei comparații cu cifrele similare din țări cu care ne place să ne comparăm, de exemplu Ungaria, Polonia sau Serbia? Cultura română înaltă este, dincolo de pretențiile etnocentrice, nu numai mică dar și una periferică iar „marile confruntări de idei” de la noi, să recunoaștem, nu interesează pe mai nimeni, nici în România nici în străinătate. Ăsta e și motivul pentru care mulți astfel de intelectuali sunt tentați să producă pentru publicul larg - pe bloguri (sic), în ziare sau chiar în mișcări cu substanță politică. A confunda notorietatea publică cu reputația academică ar fi totuși o naivitate neașteptată pentru niște persoane inteligente, nu-i așa?

5. Supărările sunt neașteptat de mari comparativ cu miza dar sper că nu e vorba de hybris. Indicatorii de calitate ai cercetării, printre care și cei bazați pe infamul Hirsch contribuie doar la stabilirea finanțării suplimentare, care nu poate fi mai mult de vreo 25% din alocarea bugetară publică. Faceți socotelile și veți constata că vă enervați pentru fracțiuni de procent din bugetele universităților. Facem abstracție de vanități, care sunt cu atât mai mari cu cât alte recompense care sunt de împărțit sunt mai mici.
 

Romanian Prosecutor

„De ce eu” e departe de a fi o capodoperă cinematografică. Dimpotrivă, ineditul lui rezidă chiar în opoziția față avangardismul căznit al cinematografiei românești recente. După diverse drame cu tâlc socio-politic (vezi deja clasicele „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”) construite de producătorii și regizorii lor cu gândul la critici, festivaluri și premii, filmul despre ultimele săptămâni din viața procurorului Cristian Panduru e un exercițiu de educație civică destinat unui public relativ larg. Zic „relativ” pentru că, cu siguranță, fanii seriilor inspirate de Marvel nu vor gusta filmul lui Tudor Giurgiu. În schimb minoritatea activă din punct de vedere politic de la noi va căpăta lejer răspunsuri la câteva dintre  întrebările care, la incitarea mass media sau a filmului însuși, o frământă. Povestea e liniară, personajele sunt schematice precum în orice fabulă, istoria e condimentată cu ceva erotism, foarte puțin suspans și aproape insesizabile surprize.

În rezumat, filmul ne transmite mai multe idei simple, menite a ne limpezi înțelegerea mersului lucrurilor patriei în care trăim. Mai ales a modului în care se distribuie bogățiile și puterea și a felului în care mulți am ajuns să nu ne regăsim în viețile pe care le trăim. Una dintre acestea ar fi că destinele țării sunt conduse încă de moștenitorii fostului regim, așa-zisul „sistem” pe care îl pomenea dl. Giurgiu în discuția cu publicul, în realitate o oligarhie ocultă, arbitrară și violentă, compusă din membri ai serviciilor secrete de ieri și de azi, din politicieni și din oameni de afaceri care sunt deasupra tuturor regulilor valabile pentru plebe și care controlează viețile tuturor, dacă e necesar chiar prin violență.  A doua lecție este că rezistența față de acest sistem este inutilă astfel de întreprinderi naive fiind degrabă și fără scrupule zdrobite. În fine, cine se opune totuși „sistemului” e nebun sau, în cel mai bun caz, va înnebuni în lupta cu plutocrația. Cele câteva sugestii despre caracterul suspect al activităților serviciile secrete sau despre impunitatea lui Adrian Năstase care închid filmul ne arată că tezele de mai sus explică România contemporană și nu doar epoca Năstase.

Oricine cât de cât priceput sesizează imediat elementele de tragedie greacă (în care sistemul – metaforă a determinării absolute -  înlocuiește cu brio divinitatea iritată), inclusiv funcția de katharsis, de educare a publicului. Cristian Panduru, un Cristi Panait foarte bine interpretat de Emilian Oprea - un procuror fără experiență, talentat dar mai ales zbuciumat de ambiție și vanități adolescentine de justițiar- își ridică în cap mafia de partid și de stat și sfârșește ca orice personaj tragic. Povestea lui Panait, Lele, Tărău, Năstase cu misterele ei cu tot e bine bine-cunoscută, n-are sens să o recapitulăm aici. 

Deși pretinde că e o operă de ficțiune filmul lasă de la un capăt la altul o impresie teribilă de tezism, cam ca și JFK al lui Oliver Stone. Lucrurile prea puțin cunoscute din împrejurările sinuciderii lui Panait sunt completate cu scene ficționale, firav sau deloc susținute de evidențe, care în cele din urmă construiesc un tablou coerent al unor presupuse mașinațiuni ale plutocrației de stat din epoca lui Adrian Năstase: tragicul personaj este hăituit de serviciile secrete, toți cunoscuții săi (cu excepția logodnicei și a mătușei) sunt de fapt parte a complotului și, în cele din urmă, se frânge supus fiind unui șantaj cu conotații sexuale chiar de către șeful lui, procurorul securist de stil ceaușist Codrea, magistral jucat de Mihai Constantin. Nu e greu să ne închipuim că publicul pesedist și nostalgicii epocii Năstase nu au înghițit cu plăcere morala filmului. La fel de clar e că fanii DNA vor considera pelicula lui Tudor Giurgiu o descriere fidelă și bine venită a capturii statului, inclusiv a justiției, din perioada de tristă-amintire. 

Împotriva ermetismului din limbajul cinematografiei românești contemporane, cu origini și justificări în cenzura ceaușistă, filmul lui Giurgiu e un mare și curajos pas înainte: își asumă o poziție ideologică și se ambiționează să o promoveze cu instrumentele specifice fără a se ascunde cu falsă pudoare în spatele artei. Un istoric al cinematografiei românești de masă ar putea sublinia faptul că perioada propagandei naționaliste a la Sergiu Nicolaescu a fost depășită odată cu filmul inspirat de cazul procurorului Panait.

Din fericire, sau din păcate, evenimentele din ultimele luni contrazic flagrant tezele lui Giurgiu: politicienii, magistrații și oligarhii corupți se îngrămădesc în pușcării iar procurorii anti-corupție sunt acum eroii națiunii. Se pare că „sistemul” care l-a zdrobit pe Panait nu era în realitate atât de implacabil și/sau nebuni ca el sunt suficient de mulți încât să nu fie niște ciudați singuratici. Evident că putem interpreta această inoportunitate ca semnal al unui posibil offside în care a fost prins realizatorul filmului care se aștepta să lanseze pelicula în altă realitate politică (la fel ca majoritatea adulatorilor DNA). 

Sau să nu ne lăsăm pradă tentației de a face procese de intenție și să lecturăm filmul ca o metaforă mai amplă a tragismului eroului care face ce face împotriva vântului....Mai ales că poate arestările și condamnările recente sunt doar un semn al reorganizării sistemului. Și DNA e doar o parte a sistemului...Și poate...etc.

Una peste alta, merită văzut. 

Podcast: procese demografice și criza demografică din România

Despre procese demografice și criza demografică din România

O dezbatere, bun podcast pentru studenții de la științe sociale. Mai ales că e dialog cu un preot.

Emisiunea de la Radio Maria Oradea 9 ianuarie 2015

Avem arme, bani și alianță. Condiții excelente pentru simpozioane și defilări!

Update:
Ultimele dezvoltări - tratativele inițiate de Merkel și Hollande, pe de o parte și cugetările americane pe de altă - îmi dau dreptate. Cum Putin se dovedește încăpățânat (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312831-merkel-nu-este-sigur-discutiile-pace-avute-vladimir-putin-vor-functiona-trimitere-arme-ucraina-nu-ajuta-hollande-daca-nu-gasim-acord-pace-durabil-stim-urmeaza-razboi.htm) se înăsprește tonul aliaților americani (http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312457-generalul-philip-breedlove-comandant-nato-occidentul-nu-trebuie-excluda-optiunea-militara-ucraina.htm) păstrând însă și impresia că rușii au de ales între împăciuitorismul continental și beligeranța nord-atlantică. Ucrainienii ar fi mai isteți dacă ar mima mai serios opoziția față de planul Merkel-Holland http://www.hotnews.ro/stiri-international-19312146-ucraina-petro-poroshenko-spune-planul-pace-franco-german-putea-functiona.htm. 


Nu sunt un mare specialist în relații internaționale sau în geopolitică. Chibițez uneori dar unele lucruri se văd și în absența unor acreditări oficiale. Iar în ceea ce privește situația războiului din estul Ucrainei clare sunt doar misterul obiectivelor Kremlinului și brambureala general-strategică a Vestului. 

Relativ la acțiunile lui Putin și ale aparatului lui, înțelegerea obiectivelor agresiunii împotriva Ucrainei a fost de la început foarte limitată cu toate că aici e cheia soluțiilor logice. Bun strateg, Putin nu a arătat nimănui ce urmărește Rusia - aserțiune valabilă evident dacă ignorăm propaganda oficială a Moscovei. Dar poate cheia misterului este că nu există nici un mister: Rusia nu a avut la început decât un obiectiv limitat - securizarea Crimeii, a bazelor miiltare de acolo și a controlului asupra Mării Negre - extinzându-și ambițiile odată ce a sesizat slăbiciunea reacțiilor occidentale. Stilul Hitler în 1939 ar zice unii. 

După aproape un an de război hibrid știm, totuși, câteva chestii: 1) sancțiunile internaționale  sau protestele nu au oprit înaintarea rusească; 2) e clar că ținta rusească e acum mai mult decât obținerea Crimeeii, nefiind limpede totuși care e ordinul de mărime al ambițiilor pe teren: tot estul Ucrainiei, îngenuncherea vecinului și reîntoarcerea în sfera de influență rusă? 3) Moscova insistă pe conservarea capacității de negare a implicării directe în conflict (deniability) 4) Moscova a acționat în pași foarte restrânși și cu resurse limitate, în ciuda copleșitoare ei superiorități militare 5) Moscova poartă un agresiv război propagandistic care este în mod evident țintit către proprii subiecți și nu către opinia publică internațională. 

(foto: ukraineatwar.blogspot.com)

Cu atâtea necunoscute e greu să iei decizii câștigătoare. În momentul de față evoluțiile strategice în tabăra occidentală sunt determinate de intenția declarată a unor oficiali SUA de a livra armament Ucrainei și de opoziția germană la această propunere sau de propunerea radicală a excluderii Rusiei din sistemul bancar mondial prin blocarea accesului la sistemul SWIFT. Mai mult, în contrapartidă Angela Merkel propune crearea unui spațiu economic comun UE-Uniunea Eurasiatică. Aparent, americanii merg pe strategia confruntării în timp ce Germania pare a încerca să îmblânzească ursul cel rău. Belicoșii ulii americani belicoși contra pacifismul european, nu?

Pentru orice cunoscător, propunerea germană e total nerealistă: economiile dependente de exporturi de materii prime ale țărilor de Uniunea Euroasiatică nu au nici o șansă în competiția cu economiile UE. În cazul în care barierele comerciale dintre aceste blocuri economice ar fi anulate, Rusia și restul țărilor ar deveni rapid colonii economice ale giganților europeni. Unul din motivele conflictului ucrainian e chiar decizia Ucrainei de a solicita asocierea la UE, ceea ce presupune eliminarea barierelor comerciale ale acestei țări cu blocul comunitar, moment în care Ucraina trebuie să iasă din Uniunea Eurasiatică, dacă nu se dorește sufocarea pieței interne a Uniunii conduse de Rusia de produse mai ieftine și mai bune importante din UE via Ucraina. Oferta germană nu e una serioasă, a fost făcută din motive propagandistice, pentru a sublinia că occidentul încearcă toate variantele pașnice. Polițistul rău și cel bun. În schimb, reacțiile Moscovei arată că sunt înfricoșați de-a dreptul de eventualitatea pierderii accesului la finanțarea prin sistemul financiar global. Excluderea din SWIFT va fi, probabil, arma atomică pe care occidentul o va folosi împotriva Rusiei, în cazul în care alte metode nu vor funcționa. (O confruntare militară directă e exclusă de ambele părți, deocamdată - dar lui Putin trebuie să i se ofere o ieșire onorabilă din manualele de istorie, altfel…). 

Înarmarea oficială a Ucrainei incumbă, pe de altă parte, riscuri dar trebuie să ne întrebăm dacă acestea sunt mai mari decât cele ale refuzului de a ajuta Ucraina. Până unde vor merge rușii în cazul unei Ucraine vizibile incapabile să se apere? Se vor mulțumi cu Donețk și Lugansk? Mai mult, înfrângerea militară coroborată cu lipsa de suport internațional poate precipita o răsturnare de regim în Ucraina și revenirea întregii regiuni (incluzând Moldova și Georgia) în stare de vasalitate față de Rusia. Pe de altă parte, se pare că Rusia e mulțumită atâta vreme cât i se recunoaște supremația militară, i se acceptă interesele zonale „legitime” și statutul de super-putere, pe de o parte, dar i se tolerează și participarea (ne)onorabilă în politica internațională.

Cred că obiectivul imediat trebuie să fie stoparea câștigurilor teritoriale ale insurgenților și înghețarea conflictului prin câteva succese militare suficient de limitate încât să nu provoace o escaladare similară celei din august anul trecut (când Ucraina era cât pe ce să elibereze teritoriul afectat de rebeliune printr-o ofensivă de proporții încheiată într-o baie de sânge provocată de intervenția directă a trupelor ruse). Mie îmi este clar că Putin nu se va opri atât timp cât consideră că prin tactica forței poate obține din ce în ce mai mult. NATO și UE trebuie să transmită un mesaj clar că nu vor lăsa Ucraina pradă Rusiei. Pentru aceasta este nevoie de echipamentul militar și de sprijinul logistic și de informații propus de americani. Pe termen lung, un efort masiv de asistență pentru Ucraina va trebui să contribuie în primul rând la îmbunătățirea guvernării din țara vecină, având ca ținte alături de dezvoltare economică și creșterea calității vieții. 

Un măcel și câteva blasfemii

Masacrul din Paris a produs un val de emoție fără precedent în lumea occidentală. Pentru un observator neavizat ar putea părea că este primul asasinat terorist produs de jihadiști în „lumea civilizată”. 

Recenta luare de ostateci din Sydney, carnagiile din autobuzele londoneze ori cel din metroul madrilen, crimele oribile din Amstterdam sau din Londra (s-ar putea face un mic test de cunoștințe în opinia publică) au fost toate suficient de recente și spectaculoase pentru a ne reaminti că, în termeni de intenții și mijloace ale mujahedeenilor, suntem în situația de business as usual. Ar trebui să ne întrebăm însă având în vedere stupoarea stupefiantă (sic) a occidentalilor, dacă ceva serios a fost învățat din toate exemplele anterioare plus altele.

Doi-trei indivizi cu mitraliere au intrat ziua peste ședința de redacție a celor de la Charles Hebdo iar apoi timp de vreo 5 minute au împușcat tot ce-au dorit fără a fi deranjați, la fel cum au și plecat. Hai să ne întrebăm dacă așa ceva ar fi fost posibil în Israel? Pun întrebarea într-o doară, pentru cei care insistă că genul ăsta de evenimente nu pot fi contracarate, evitate blah blah. 

Atacul sângeros la un jurnal de satiră are evident un caracter inedit și, așa cum toată lumea a sesizat, reprezintă un asalt și un avertisment sever împotriva a ceva fundamental valorilor occidentale: libertatea de expresie înțelasă în cea mai largă și aș zice și profundă semnificație a sa, de libertate de a râde de alții. În locul jurnaliștilor din toată lumea aș spera ca ținta să fi fost un rezultat al deciziilor aleatoare a jihadiștilor înțeleasă ca o rețea dezorganizată, fără ceva de mesaj intrinsec, dar mă îndoiesc că e așa. Condițiile sunt coapte pentru o modificare calitativă a activităților teroriste islamiste pe tărâm occidental: ISIS va fi de acum într-o inxorabilă defensivă și probabil că va supraviețui prin tactici de gherilă anti-occidentale susținută de sute de activiști antrenați prin Siria și Irak în timp ce gloria succeselor ei trecute alături de invidia al-Qaeda vor întreține o eficientă emulație pe terenul luptei împotriva necredincioșilor.

Pentru luptătorii cu pixul sau eroii de pe Facebook din toată lumea am însă alte întrebări și avertismente. 

Asasinii de la Charles Hebdo au reușit să intre în redacție pentru că o angajată a redacției a preferat să își scape pielea (și a copilului ei) și a tastat codul de acces în clădire sub amenințarea armelor. Dacă era curajoasă putea salva, poate, viețile celorlați, cu sacrificiul vieții ei. Câți dintre noi suntem gata să renunțăm la noi înșine pentru binele sau siguranța generală? Orice răspuns care subliniază că egoismul (individualismul) este o valoare fundamentală și că plătim impozite pentru a ca alții să se sacrifice pentru noi este greșit. Lucrurile sunt ok în termenii ăștia atât timp cât amenințările sunt nesistematice dar cred că am depășit această fază. 

Bunăstarea și siguranța nu sunt totuna cu libertatea. Este iluzia clasei mijlocii, care moțăie după zecile de ani de pace transatlantică și după victoria de catifea a lumii occidentalale în războiul rece că democrația, împreună cu libertatea de expresie sunt totuna cu mașinile scumpe, casele din suburbiile verzi sau din lofturile gentrificate din marile orașe, concediile prin tărâmuri exotice sau operațiile estetice. Puși în fața unor alegeri simple oare ce ar alege? La câtă bunăstare ar renunța pentru a-și păstra toate libertățile? La câtă libertate ar renunța pentru a-și menține stilul de viață? E emoționant, psihologic recompensant să cântăm Marseilleza alături de alții ca noi în piața publică și cam atât, am impresia (Simțim că trăim, wow; e aproape la fel de tare ca și cursa cu iachturile de anul trecut; m-am simțit aproape ca la Interstellar!; ce zici, mergem după la bistro?)

Mânia bine reprezentată acum în mass-media este cea a clasei mijlocii, pe care mediile occidentale o reprezintă în timp ce pe alții îi educă sau îi distrează. Senzația de unanimitate pe care o sugerează media nu păcălește pe nimeni care are cât de cât mintea la locul ei. Inegalitatea materială este în lumea occidentală la niveluri similare celor dinainte de declanșarea primului război mondial (zice un francez cu mintea la locul ei - Piketty),  iar coeziunea socială la niveluri corespunzător de reduse. Sper că amintirea revoltelor din cartierele sărace ale marilor orașe franceze sau belgiene, a violențelor aparent iraționale ale tineretului din Londra, ori a manifestațiilor de tip Occupy nu s-au șters deja sub povara priorităților „cotidianului” pentru că ele ne arată că valorile „occidentale” nu au nici pe departe susținerea internă pe care o presupun cei din elita socială și sacerdoții acestora. Dezindustrializarea a dus la cvasidispariția mișcărilor socialiste și muncitorești dar inegalitatea, frustrarea și sursele de explozie socială au rămas, ba chiar au sporit. În ce condiții vor susține, cu sânge și bani, nemulțumiții din occidentul european stagnant (zeci de milioane de imigranți prost integrați, milioanele de tineri șomeri fără perspective, masele de comunități muncitorești sărăcite) orice campanie „pentru libertate”? În locul liderilor occidentali aș fi extraordinar de îngrijorat și aș căuta febril, disperat chiar, soluții pentru mai multă justiție socială, pentru refacerea coeziunii și a solidarității, laolaltă cu relansare economică. 

Alegerile din 2 noiembrie – puține vești bune

Finala alegerilor prezidențiale se apropie, temperatura politică e în creștere iar emoțiile încep să clocotească. Dincolo de tensiunea momentului și de rezultatele pe care le vom ști în seara de 16 noiembrie putem extrage câteva învățăminte pe baza primului tur. Nu sunt toate și poate nici cele mai relevante. Majoritatea veștilor nu sunt, din păcate, bune.

1. Dihotomia stânga-dreapta este una (în continuare) relevantă pentru înțelegerea rezultelor alegerilor chiar dacă mulți analiști încearcă să ne convingă de contrariul. Mai multe analize arată (mai detaliată este de pildă cea publicată electronic de profesorul Dumitru Sandu https://www.dropbox.com/s/r3l2zcn66w9stes/DouaRomanii_si_o_diaspora3.pdf?dl=0) că nivelul de dezvoltare al unui județ este corelat negativ cu ponderea votului pentru candidatul PSD. Pentru a răspunde eventualelor critici subliniez faptul că apartenența de clasă nu este doar despre nivelul  veniturilor salariale (vezi simplificările de aici: http://www.biziday.ro/2014/11/04/o-campanie-perversa-distructiva-cu-doi-castigatori-si-20-de-milioane-de-derutati/) dar și despre  sărăcie comunitară sau despre infrastructură publică, despre capital social și antreprenoriat.

2. Alegătorii din Transilvania au rămas mai de dreapta. Rezultatele de la 2 noiembrie distribuite simplist pe o hartă au creat imaginea falsă a unei subite falii între rezultatele alegerilor din România Mică (Moldova și Țara Românească) și Transilvania. Analizele unui alt coleg sociolog arată că în toate alegerile prezidențiale de până acum ponderea voturilor pentru candidatul de stânga într-un județ poate fi explicată de gradul de dezvoltare al județului, de situarea sa în Transilvania și procentul maghiarilor. Cu alte cuvinte, votul din România a fost întotdeauna în ultimii 24 de ani unul regional – cu o tendință lentă dar sigură de scădere a importanței acestei componente - dar și unul bazat pe dezvoltare socio-economică diferită.

3. Tentațiile discursurilor etniciste și regionaliste sunt deopotrivă greu de rezistat și deosebit de periculoase. E de reținut însă că, în timp ce diferențele de orientare politică și atitudine civică dintre județele din Vest și Nord-Vest și cele din restul țării sunt un fapt, transformarea acestora într-o temă de isterie naționalist-etnicistă sau regionalistă sunt opționale. Politicienii responsabili ar încerca să înțeleagă de unde vin diferențele constatate și, eventual, să propună soluții pentru acoperirea deficitelor de dezvoltare sau de integrare. Cei care agită flamura pericolului separatismului sau, mai rău, discursul xenofob (de genul „votați un român ortodox!”) urmărind câștiguri electoral pe termen scurt vor purta povara unor consecințe cultural și politice deosebit de periculoase același avertisment fiind valabil și pentru cei care solicită votul doar în virtutea unor argumente regionaliste.

4. Dar înainte de toate, primul tur al alegerilor prezidențiale ne-a adus indicii despre faptul că suntem foarte departe de statutul de democrație consolidată.

4.1. O bună parte din voturile din mediul rural, mai ales în zonele cele mai sărace, sunt ușor de controlat prin rețelele de putere de la nivel local. Mai mult, pentru a deține aceste rețele în sfera de influență, singura problemă este adeseori doar prețul. Ne atestă acest lucru rezultatele din localitățile în care primarii au schimbat afiliația politică profitând de Ordonanța Traseismului: se pare că scorul prezidențiabilului PSD a fost de 70-80% în peste două treimi din aceste localități (http://www.revista22.ro/articol.php?id=49695) iar nici schimbarea de sex politic nu s-a făcut, de cele mai multe ori, în urma unor revelații politice (http://romaniacurata.ro/cate-voturi-au-adus-pentru-ponta-primarii-traseisti-si-cat-au-costat-studiu-de-caz/). E adevărat că se poate invoca și o cauzalitate inversă: atitudinea majorității populației a impus primarilor din respectivele localități să schimbe afilierea politică – o ipoteză plauzibilă având în vedere că USL-ul a indus în 2012 o oarecare confuzie în ceea   privenște orientarea politică a aleșilor și alegătorilor prin reducerea discursului politic la atitudinea față de președintele în exercițiu. Din punct de vedere științific ordonanța traseismului a produs un experiment cu potențial foarte important pentru înțelegerea mecanismelor electorale din țara noastră.

4.2. Drepturile cetățenești sunt o chestiune minoră relativ la interesul electoral. Ne dovedește acest lucru sabotajul sistematic împotriva voturilor celor din diaspora din partea personalului diplomatic precum și continuarea acestei politici și pentru turul al doilea, intenție mascată după tot felul de declarații de intenții, minciuni și omisiuni (http://www.gandul.info/politica/bec-il-contrazice-pe-corlatean-mae-putea-suplimenta-numarul-sectiilor-de-votare-din-strainatate-reactia-mae-13511907) .

4.3. Frauda a fost folosită în continuare, aparent, ca instrument politic, la scară mare de ambele blocuri politice dominante. Ponderea acestor practici e dată, cred eu, de controlul deținut asupra personalului din secțiile de votare (http://stirileprotv.ro/stiri/alegeri-prezidentiale-2014/harta-turismului-pe-liste-suplimentare-in-ziua-alegerilor-teleormanul-a-fost-vizitat-de-mai-multi-oameni-decat-brazilia.html). În afara unor centre universitare mari unde este de așteptat un număr mare de votanți pe liste suplimentare, situațiile precum cele din Ilfov, Giurgiu, Mehedinți sau Sălaj ne indică că voturile nu sunt de valoare identică, că merită să „achiziționezi”  primari și reprezentanți în secțiile de votare dar și că actuala legislație a procedurilor de votare conține numeroase portițe pentru distorsionarea rezultatelor.