Consumatorii sunt din nou nervoși

Activiștii de pe internet se agită în zilele astea pentru o cauză oarecum bizară: împiedicarea iminentei dispariții a posturilor trustului Discovery de pe platforma Digi. Spun că motivul supărării lor este bizar pentru că pornește de la câteva premise care diferențiază această cauză de nemulțumire de altele care au provocat mobilizare, cum este problema exploatării gazelor de șist sau cea a aurului de la Roșia Montană.

Situația este făcută specială în acest caz de faptul că atât RDS-RCS cât și Discovery sunt operatori privați, astfel încât redifuzarea documentarelor canalului american este rezultatul unei înțelegeri comerciale dintre doi operatori care vor să facă profit. În plus, accesul la canalele Discovery este tot atât de mult de utilitate publică precum este autorizarea restaurantelor fast-food sau a unor supermaketuri.

Primul aspect ne arată că funcționarea Digi este condiționată de capacitatea de a fi rentabilă, logică în care intră cu siguranță și decizia de referitoare la canalele cu documentare cu pricina. Cred că argumentul că operatorul de cablu nu poate profita de poziția de piață în dauna intereselor publicului trebuie să fie circumstanțiat și de interesele comerciale ale unui agent care, în cele din urmă, este un producător direct și indirect de bunuri publice (prin viteze foarte bune de trafic de date, prin servicii de telefonie foarte accesibile, prin acces ieftin la posturi de televiziune, prin numeroase locuri de muncă și sume mari plătite ca impozite la stat). Reducând la absurd, putem obliga furnizorii dominanți pe piață să facă orice ar cere piața, indiferent de eficiență economică, doar pentru a nu fi acuzați de abuz de poziție dominantă? Pe de altă parte, nu se poate echivala situația RDS-RCS cu cea a unor furnizori de utilități care operează în regim de monopol natural: nimeni nu oprește alte firme să intre în teritoriile în care lucrează forma orădeană, la fel cum ea însăși a făcut în situațiile în care nu a putut achiziționa operatorii locali. În plus, există tehnologii care pot să facă irelevant avantajul actual al celor de la RDS-RCS, avantaj care, să nu uităm, a fost obținut prin investiții private și fără a beneficia în vreun mod sau altul se susținere din partea statului.

Faptul că în nici un caz nu se poate vorbi despre utilitate publică sau interes public în cazul Discovery (nici măcar cât în cazul Antena 3) ne indică că avem de-a face cu o situație inedită în România: o mișcare a consumatorilor. E important să recunoaștem particularitatea situației pentru a nu o confunda cu acțiunile civice care vizează lucruri care interesează pe toți precum pacea pe pământ sau sănătatea planetei, etc (evident că nu avem mișcări civice care să solicite o administrație eficientă sau un sistem sanitar de calitate, aceste teme fiind acaparate de partide politice și ignorate de partea activă a publicului care pare a se descurca foarte bine în cloaca sectorului public). Confuzia este persistentă în aceste zile, fiind întreținută mai mult sau mai puțin intenționat inclusiv de către cei de la Discovery care se vaită că sunt nedreptățiți. Mulți susținători naivi ai tot felul de cauze care mai de care mai nobile s-au grăbit să se alăture corului de protestatari inițiind sau semnând petiții pe net, afișând bannere, trimițând mesaje etc. Nu e prima oară când inocenții din noua clasă mijlocie se lasă pradă unor interese private, iluzionându-se că stau călare pe armăsari albi ai dreptății.

În zilele următoare cei de la RDS-RCS vor transmite probabil, la fel cum au făcut și în cazul Intact, informații seci care vor arăta care este defapt miza financiară a acestei mici tulburări de pe piața media. Vom vedea atunci câte milioane de euro costa restransmiterea unor programe în regim de heavy rotation, în care greu mai găseai vreun documentar care să nu fi fost difuzat de nenumărate ori. 

Copilul problemă

Până recent Bulgaria cheltuise 27% din fondurile de coeziune care i-au fost alocate pentru perioada 2007-2013. Noi am reușit sub 10% în aceeași perioadă. Căutați cifrele corespunzătoare pe internet, comparați succesele noastre cu cele ale celorlalți parteneri de integrare din est și o sa vă umpleți de mândrie patriotică. Nu doar că am cheltuit în cei 6 ani de integrare mai puțin decât dobânda potrivită sumelor rezervate României (care oricum nu au fost foarte generoase, comparativ cu alte țări, precum Polonia sau Cehia), dar am reușit să ne alegem și cu suspendări și presuspendări care mai de care mai jenante.

Cred că rata de absorbție a fondurilor europene este un indicator standard destul de sensibil al capacității unei țări din zonă de a-și pune administrația în slujba bunului public și a cheltuirii normale a bunului public. Din acest punct de vedere statul nostru este aproape trei ori mai penibil decât cel bulgar, și de vreo 5 ori mai incapabil decât cel grec sau cel portughez.

Situația este atât de gravă încât nici nu mai merită să fie investigate cauzele, fiind limpede că stăm foarte bine toate posibilele surse de eșec: avem personal puțin, prost pregătit și nemotivat, resursele de antreprenoriat sunt mult mai mici decât cele necesare, infrastructura organizațională preexistentă era insuficientă pentru oportunitățile și provocările programelor de coeziune, managementul fondurilor europene este incompetent și fraudulos, legislația în domeniu este aiurea, redactată de tot felul de giboni care exercită suvernitatea poporului cu mintea la pedeandărătul. Din punct de vedere UE, acum când toată federația se chinuie în zbaterile crizei, România apare probabil ca un copil problemă care nu doar că dă semne serioase de retard dar e și extrem de dificil de educat. Și în plus, se pare că are înclinații deviante destul de serioase: nu doar că nu e în stare să rezolve problemele simple care i se ivesc dar face și un tărăboi teribil de fiecare dată  când i se atrage atenția asupra problemelor de comportament. Cică nu acceptă politica de dictat, că nu e colonie, că e tratată injust etc.

Dragi compatrioți, am cheltuit sub 10% din sumele planificate pentru noi. Ironic, dacă sumele planificate ar fi fost de două ori mai mici, aveam o rată de absorbție de aproape 20% și era mai puțin rușinos. Într-adevăr, dacă am fi cheltuit măcar cât bulgarii în perioada asta, am fi trăit perioade mai lungi de creștere economică în miez de criză, am fi contemporanii unor instituții și unei infrastructuri ceva mai suportabile și poate și am fi beneficiat de părere de sine mai pozitivă în mod realist. Toți vânzătorii de gogoși de la noi exprimă speranța către un fel de miracol prin care în perioada imediat următoare rambursările de la UE vor crește în mod exponențial așa încât dacă pentru bugetul viitor al UE ni se reduc alocările pentru fonduri de coeziune riscăm să rămânem la un moment dat fără bani. Am auzit deunăzi de la unul din păcăliții lui Sima ceva bălmăjeală cu curba învățării care ne situează la capătul rampei de lansare în stratosfera capacității de absorbție. După logica asta, vecinii noștri de la Sud unde se află pe curba învățării?

Să fim serioși: miracole nu se vor produce. Decât dacă nemții sau polonezii mută câteva autorități de management de la ei la noi, alături de guvernările locale aferente. Capacitatea de absorbție se va îmbunătăți, evident, că doar mai prost decât până acum e greu să îmi închipui că se poate lucra dar în nici un caz spectaculos. Nu suntem în nici un caz în pericol pentru anii viitori dacă ni se reduc fondurile de coeziune cu câteva miliarde de euro să ne trezim pe al jumătatea perioadei cu rezervele europene goale. O sumă mai mică ne va motiva în schimb, poate, să fim mai atenți cu modul în care ne raportăm la ele. În plus, înainte de a vedea paiul din ochii altora, ar trebui să scoatem noi bârna din ochii proprii și să fim mai atenți când amenințăm cu veto-uri și insultăm oficiali europeni în dreapta și în stânga.  

De ce o să piardă ARD-ul alegerile în mod lamentabil

…deși USL-ul a făcut suficiente erori deja încât să se ceară singură în opoziție?

1.Pentru că a aplicat strategia minimax-ului în stabilirea obiectivelor și a candidaților: a luat simulările bazate pe scrutinuri care nu au nici o legătură cu alegerile parlamentare (locale și referendum), a stabilit care sunt colegiile în care au șanse și au plasat candidați de sacrificiu care nu au, aparent, șanse dar mai ales nu au motivația să încerce să schimbe predicțiile simulărilor în colegiile socotite fiefuri USL. Astfel, indiferent de intențiile inițiale, simulările tehnic complicate, logic simpliste, a tot felul de corporații de consultanță politică, au produs un efect de profeție creatoare care va fi rentabil mai ales pentru producătorii lor (v-am spus, v-am spus, acum dați cash-ul, data viitoare va fi și mai bine) și pentru USL care s-a trezit că opoziția s-a retras din fața lor, fără măcar să pârjolească ogoarele sau să otrăvească fântânile.

2. Pentru că în urma convulsiilor de final de epocă în care au apărut tot felul de contorsiuni și mutații (PNR, Forța Civică, Comisii de Etică etc.) învingători au ieșit mogulii PDL prea puțin dispuși să lase din mână vrabia imunității parlamentare și a celorlalte privilegii  atașate funcțiilor de deputat și de senator în schimbul vreunei cauze nobile sau înnoirii mișcării de dreapta. Aplicând logica isteață de la punctul de mai sus liderii PDL, obsedați de ideea supraviețuirii politice individuale au făcut un gest banal de iraționalitate colectivă și au privat mișcarea lor de un posibil succes național pentru micile lor succese locale. Figurile uzate ale PDL-ului (cu frunza ARD pusă stângaci pe locurile rușinoase) nu vor reuși în nici un caz să  mobilizeze electoratul de dreapta care va sta (ne)liniștit acasă în timp ce liberalo-socialiștii vor avea un motiv în plus să se ducă la vot.  

3. Există și o explicație structurală a diferenței aparente dintre calitatea candidaților USL și a candidaților PDL (ok, ARD) iar aici mă gândesc mai ales la exemplul din Bihor, pe care îl cunosc destul de bine. Numărul mare de locuri virtual eligibile pentru USL a deschis calea spre candidatură pentru figuri cu adevărat respectabile – precum Cherecheș și Cupșa – care în condiții de criză ar fi avut mici șanse să încapă de oligarhii partidului. Situația este inversă în PDL unde dorința de a apuca unul din cele maximum trei locuri eligibile a împins în umbră figuri mai acceptabile pentru electorat decât cei doi cvasipesediști – unul prin traseu altul prin alianță - care conduc filiala locală. 

Peştele e, de fapt, împuţit peste tot (recycled)

Dramele politice din ultimii ani au adus în atenţie un sindrom pe care mulţi îl etichetează ca şi criză de legitimitate a clasei politice. Politicienii par a fi departe de popor, de interesele şi valorile acestuia, lucru semnalat de apatia alegătorilor, de lipsa de încredere a instituţiilor politice şi a reprezentanţilor acesteia. Se pare, dacă ne aplecăm asupra modului în care sunt reflectate acţiunile şi onorabilitatea elitei politice, că am ajuns din nou în situaţia descrisă de criticii conservatori ai parlamentarismului antebelic la situaţia în care o pătură superpusă uzurpatoare suge fără milă sângele naţiei.

                Criza de legitimitate este un diagnostic coerent şi credibil. Aparent, minoritatea aflată în vârful ierarhiei sociale şi instituţionale îşi reproduce şi extinde influenţa asupra societăţii prin mecanisme de promovare şi recrutare inechitabile. Funcţiile cele mai importante se distribuie pe criterii de clientelă sau se vând pe sume importante – situaţie din care putem afla măcar cât valorează o prietenie sau o relaţie de rudenie în elita noastră. Într-un cuvânt, statul şi grupurile care îl stăpânesc, reunite în partide politice, s-au oligarhizat, în timp ce, de pildă, specialiştii de calitate şi cetăţenii activi bine intenţionaţi sunt lăsaţi cu buzele umflate în anticamera deciziilor. Sub această elită, într-o topologie mitică, se află majoritatea oropsită, inocentă, trădată.

                Un diagnostic plauzibil nu este neapărat şi unul corect. Doar ignorarea intenţionată a peisajului intereselor private poate să susţină critica naivă a clasei politice expusă în rândurile de mai sus. Trebuie investigată şi ipoteza că majoritatea nu este imaculată iar interesele acesteia, poate altele decât cele expuse în declaraţiile ipocrite ale politicienilor, sunt reprezentate de fapt la vârf. Susţin, de fapt, că elita politică este legitimă dar că, într-adevăr, limbajul politicii este unul în criză.

 Majoritatea este virtuoasă şi infailibilă doar în declaraţiile demagogice de fiecare zi. În lumea reală, din păcate, concetăţenii noştri sunt arareori îngeraşii care se presupun atunci când îi critică pe cei de la televizor. Mii de pensionari de boală făcuţi pe şpăgi, mulţimi de locatari de bloc care şi-au modificat apartamentele fără autorizaţie sau şi-au construit garaje pe terenuri care nu le aparţin, majoritatea bugetarilor angajaţi prin concursuri măsluite sau numeroşii „întreprinzători de succes” produşi prin contracte publice în urma unor încredinţări sau licitaţii dubioase, sunt toţi copii ai acestei patrii. În toate exemplele invocate, la fel ca în atâtea altele, făptaşii au avut de ales şi au eşuat din punct de vedere etic chiar dacă practic şi social s-au „descurcat”. Este, din perspectivă etică, vreo diferenţă între asemenea cazuri şi incidentele de corupţie politică pe care le cunoaştem atât de bine?

Distanţa dintre practică şi norma explicită face să trăim acut senzaţia formelor fără fond şi să nu avem încredere în ceilalţi sau în instituţii. Critica virulentă a statului şi a elitei maschează adeseori, vinovăţia celor care fug de responsabilitate propriilor decizii adeseori discutabile. Pentru mulţi, politica nu este decât un ţap ispăşitor pentru erorile poporului. Discursul politic şi civic sunt şi ele exemple de „double speak”, de limbaj dublu, făcut pentru a masca activităţile şi orientările reale în spatele unor etichete şi fraze pompoase. Se vorbeşte prea mult despre „eficienţă administrativă”, despre „reformă” în toate domeniile, despre „democraţie” sau „poporul suveran” şi se face prea puţin în direcţiile respective…

Poporul, care de obicei pretinde onestitate doar din partea celor mai puternici şi, în general, doar în competiţiile care nu îl privesc, este bine reprezentat la vârf dacă stăm să ne gândim la blocajul susţinut al aproape tuturor încercărilor de a face imposibile situaţii de genul celor enumerate. Clasa politică nu este ilegitimă, în schimb programul real al acesteia este nedemocratic şi nemodern, în aceeaşi măsură în care poporul nu îşi vede proiectele de viaţă în termenii presupuşi de limbajul democraţiei liberale ci jalonat de oportunităţi meschine de ciupeală.

Reiese că politicienii nu trebuie să îşi facă griji în privinţa reprezentativităţii ci în ceea ce priveşte misiunea. E probabil glorios să faci educaţie civică dar aproape sigur fatal pentru cariera politică. Foarte puţini au curajul acesta. Marea majoritate a politicienilor fac ce trebuie date fiind condiţiile: teatru fără odihnă şi aranjamente.

Bostănăria poate fi salvată!

Acum câteva zile un polițist revoltat mi i-a căinat pe CFR-iștii prinși cu brațele până la umeri în banii  propriului angajator. Argumentul? Universalul „peștele de la cap se împute" și că autoritățile ar trebui să umble după marii corupți, nu după amărăștenii care fac și ei un ban cum pot. Nu cred că s-ar mira nimeni să afle că, aparent paradoxal, în opinia aceluiași simpatic inspector, Năstase nu intră în categoria marilor corupți ci în cea a victimelor politice.

Înțeleg solidaritatea purtătorilor de chipiu în războiul lor cu statul cel rău. Împotriva sistemului opresiv creat de clasele asupritoare poporul luptă, pare-se, prin măcinarea sa din interior. Îl lasă fără resurse iertând alți cetățeni amărâți de câte o amendă, decontând servicii medicale inventate sau stârpind viitorii exploatatori de mici când dau note mari unor loaze cu clare veleități haiducești în defavoarea pruncilor cu apucături burgheze precum lectura sau știința.

Personal sunt mulțumit de efectele terorismului de stat împotriva proletarilor din CFR. Acum când scriu sunt chiar într-un tren (pe ruta București Oradea) și,  spre exemplu, față de acum vreo 6 săptămâni, serviciile de la vagonul restaurant s-au îmbunătățit semnificativ. Aceiași ospătari șmecheri reușesc să întindă un zâmbet ipocrit înduioșător pe toată fața când vorbesc cu mine, porția de grătar de pui cu cartofi și salată este, apreciind grosier, cu aproximativ 30% mai mare și, culmea, iese și mai ieftină! Solnița solicitată vine într-o clipită iar cafeaua servită inițial lălâie este înlocuită urgent cu una proaspătă, aburindă.

E adevărat că în momentele de respiro cei doi lucrători de la barul restaurant șușotesc despre reținerea colegilor lor făcându-și unul altuia consultanță juridică și psihoterapie. Iar din când în când apare amabil, dar evident stingher, un purtător înalt de cozoroc cu ecuson mare pe care scrie că vine de la Timișoara. Toți lucrătorii CFR îl salută respectuos.

Deocamdată suntem la faza in care frica păzește bostănăria. Educația civică vine în timp. 

Mafia barbis

Să vă spun câteva tarife recente de botez (40 de minute de la început la sfârșit).

Litanie aproximativă pe regulament ortodox - 200 de lei (cu burtă)

Litanie aprioximativă pe regulament ortodox - 100 de lei (fără burtă)

Plimbat o găleată cu apă, tăiat două fitile de lumânare, aprins lumânare, zâmbit tâmp într-un colț - 50 de lei

Totul fără chitanță, fără listă de prețuri afișată. Banii dispar într-o clipită și fără roșeață în obraji pe după faldurile straielor preoțești. 

Dragi credincioși 

Nu scrie nicăieri în vreun document religios că serviciile spirituale le sunt destinate doar celor cu bani și că sunt exceptate de la plata taxelor și impozitelor. Entuziasmul vostru față de construcția de noi și noi locașuri de evaziune este parte a dezastrului  nostru național sporind ocaziile de extorcare în schimbul promisiunii mântuirii. Prostia este mare și o știm din imaginile cu voi îngrămădindu-vă la moaștele unuia sau altuia. Din fericire prostia nu doare, în schimb costă și o știm pe pielea noastră așa cum am arătat mai sus. Încercați să vă tratați cu doze de bun simț zilnice. 

Dragă stat.

Te rog să intervii în activitatea organizațiilor de evazioniști în sutană la fel de hotărât cum o faci în cazul controlorilor de bilete de tren sau măcar să-i sperii cum ai făcut cu vameșii acum 2 ani, urmand modelul christic. Te asigur că liderii lor bărboși sunt mai răi decât liderii romi în care nu ai încredere și, deși îți promit miracolul intrării în Parlament, fac treaba asta cu oricine le oferă câte ceva, așa „creștinește". Și te rog, oprește investițiile în locașe de cult și fă niscai locașe de cultură sau de sănătate.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Moment

 

Zeul absent

Singurul meu contact serios cu PNL-ul a fost anul trecut (2011) cand, fiind cu copiii la mare, m-am trezit in mijlocul unui congres sau așa ceva al liberalilor, care se întâmpla în același loc. Timp de vreo două zile am împărțit sala de mese, piscinele și plajele cu elita penelistă, care suporta jugul tiraniei băsiste într-o permanentă stare de voie bună și belșug foarte bine ajutată de vremea excelentă a sfârșitului de august. Contribuiau și petrecerile organizate pentru ei de patronul complexului, un cunoscut urmaș de-al lui Brătianu de pe meleaguri libaneze.

Mie sincer mi-au fost simpatici: am găsit că sunt oameni de bun simț (stăteau la cozile de la bufetul suedez fără nici un comentariu iar baronii locali precum Fenechiu se amestecau cu vulgul fără nici o reținere) și simpatici – deși apariția la sala de mese a lui Vosganian în slipi ar fi putut provoca unele mirări nu am putut ignora străduința cu care Uioreanu participa la toate concursurile din complex, de la polo pe apă la table. Mi-au părut că sunt prieteni între ei atmosfera din reuniune fiind una de camaraderie caldă.

A fost însă un personaj pe care l-am căutat insistent dar nu l-am întâlnit acolo unde am ajuns eu,  în culisele congresului – restaurante, piscine, plajă. Sunt sigur că a participat la întâlnire, doar era deja președintele partidului. Mă întreb dacă dormea tot timpul sau, mai degrabă, nu dorea să se amestece cu plebea. În fond, și distanța e o strategie de gestiune a autorității. 

Unde mananca studentii Universitatii din Oradea?

Etica la studentii UO

Esantion: 695 de studenti la nivel de licenta si de master ai UO.

Satisfactie la UO

Cât de mulțumit ești de…	Foarte nemultumit	Nemultumit	Multumit	Foarte multumit	Nu stiu
A. Viata ta la Universitatea din Oradea in general?	4.2	10.0	70.2	12.6	3.0

Ati picat bacul. Si ce daca?

Dragi tineri bihoreni care nu ati luati bacul nici de data aceasta. Va ajut cu o lista de joburi pentru care nu aveti nevoie de facultate si pentru care este mare, mare cerere in Bihor. Numerele din dreapta arata cam cat de rau - adica mult - s-au cerut oameni pentru aceste ocupatii in 2011. Daca va intereseaza va spun si de unde stiu (oricum trebuie sa aveti incredere in mine).

Nu trebuie decat sa alegeti si sa faceti ce trebuie adica cel mult niste cursuri de calificare. 

	Numar de anunturi in esantionul din 2011
ospatar	103
vânzator	88
bucatar	80
sofer de autoturisme si camionete	70
barman	69
coafor	69
sofer autocamion / masina de mare tonaj	68
manichiurist	53
cusator piese din piele si înlocuitori	38
croitor-stantator piese incaltaminte	33
mecanic auto	32
brutar	31
patiser	30

Dezastrul e al Bacalaureatului. Cei care au picat examenul ar putea fi chiar fericiti

La fel ca în raport cu multe alte teme, față de așa-zisul bacalaureat dezastruos din acest an fiecare zice ce-l interesează și ce poate. În general avem o sumedenie de căutători solipsiști de cauze, pe de o parte (oameni cu gândire de oameni de știință) și de căutători de vinovați (politicieni și acoliți de ai lor), pe de alta.

Să fie ratele de promovare a examenului de maturitate atât de mici din cauza elevilor de la fostele școli profesionale – care s-au trezit în fața unui examen care nu i-a interesat? Sau să fie rezultatul efectului paralizant al camerelor de supraveghere? O fi din cauză că în funcție de filieră se învață anumite chestii, dar la bacalaureat o parte din probe sunt standardizate? Să fi fost căldura de vină?

Foarte probabil să fie câte un pic din fiecare (mai puțin căldura, era o glumă).

Mi-ar plăcea, totuși, să cunosc și trăirile celor care au picat bacalaureatul ca să înțeleg despre cine și despre ce vorbim. Dacă aș ști că o mare parte dintre cei care au eșuat la bacalaureatul din acest an au învățat pe rupte și au fost sincer surprinși de rezultat aș fi mânios, ca în fața oricărei injustiții. La fel și dacă aș afla că cei mai mulți dintre părinții celor care au eșuat au insistat zilnic pe lângă odraselele lor să învețe și le-au plătit meditatori dintre cei mai buni, sacrificând concedii și alte bucurii materiale.

Tare mă tem că așa ceva nu s-a întâmplat defapt. Sunt convins că marea majoritate a celor care au picat bacul nu se așteptau să treacă decât dacă pot să „miște" ceva. Așa cum au făcut generații întregi, până la funestul examen din 2011, când loteria sutelor de mii de adolescenți cool nu a mai funcționat. Pentru că promovarea examenului de bacalaureat a fost degradată, la ultimele generații, la nivelul unei justificate importanțe secundare.

Ignorând zbieretele celor care vad în lipsa de interes și performanță scolastică a tinerilor o catastrofă adolescenții noștri, mai mult decât părinții lor, sesizează câteva lucruri despre șansele lor în viață pe care, dealtfel, sunt chemați specialiștii să le enunțe: că diplomele de studii superioare s-au devalorizat până la un nivel la care e greu de spus care e diferența față de o diplomă de absolvire a liceului în condițiile în care posibilitățile de angajare la stat sau în poziții de expertiză sunt fie reduse fie solicită stagii mult îndelungate de școlarizare și că, dincolo de deținerea unor diplome de studii superioare, un tânăr are nevoie de multe alte atuuri pentru a se realiza în viață sprijinindu-se pe învățătură.

Cred că ar trebui să vedem indolența aparentă a tinerilor ca o abdicare din cursa spre reușită socială pe merit academic. Nu pentru că succesul nu ar fi atrăgător – toți cei de succes sunt o dovadă că e meseriaș să ajungi cineva. Ci pentru că distribuția șanselor a devenit în anii din urmă atât de inegală încât numai cineva foarte talentat și tenace poate acoperi handicapul absenței unor părinți educați și, dacă se poate, bogați. Cu alte cuvinte tinerii și poate și părinții lor și-au dat seama că nu merită să se străduiască pentru obținerea diplomei de bacalaureat.

Trecând peste tânguielile universităților, rămase fără candidați, și ale celor care din evoluția notelor la bacalaureat înțeleg doar că tinerii de azi sunt mult mai neserioși decât cei de ieri cred că ar trebui să vedem oportunitățile din această situație, mai ales faptul că avem în față câteva generații dornice să intre rapid pe o piață a domeniilor productive și a serviciilor. Industria și serviciile au o importantă șansă aici, evident dacă nu vor beneficia de ea întreprinzătorii din Italia sau Spania.

Pentru a nu contabiliza peste decenii alte câteva generații irosite, momentul ar trebui valorificat urgent prin investiții masive în învățământ profesional și educația adulților. Bineînțeles, dacă ar fi cine să facă așa ceva, între două cataclisme politice. 

Prin comedie către tragedie

Dacă nu ne-am îndrepta vertiginos către tragedie ar fi chiar comic. Și nu mă refer la așa-zisa tragedie a lui Năstase care, așa cum comenta cineva, a fost în stare să împuște zeci de mistreți în câteva ore – la măcelul de la Balc - dar nu a fost capabil să se nimerească pe sine însuși de la mică distanță.

Întâmplările  din ultimele ore ale fostului prim-ministru sunt de-a dreptul grotești: după o așa-zisă încercare de suicid care miroase de la o poștă a încercare de sustragere de la executarea pedepsei, ajunge pe masa de operație. La spital, vedem la televizor, are loc o adevărată reuniune a bandiților: medicul care îl operează e un hoț dovedit iar la căpătâiul lui veghează o formidabilă grupare de mafioți – începând cu ucenicul lui, actualul prim-ministru, și continuând cu alde Șova sau Vanghelie.

Pe mine mă îngrijorează, mai mult decât umilința lui Năstase, indiferența obraznică cu care Ponta și ciracul lui, Antonescu, tratează problema de furt intelectual în formă continuată dezvăluită în ultimele zile. Tare mi-e teamă că investiția de până acum și mizele celor care au făcut-o copleșesc la USL orice considerent de onoare sau respect pentru public. Este înfricoșător să mă gândesc că decizia logică pentru Ponta care, nu-i așa, nu mai are nimic de pierdut, este să execute în continuare planul pentru care socialiștii și liberalii s-au întovărășit. Gesturile din zilele următoare ale liderilor actualei grupări de la putere ne vor arăta dacă asistăm la o tragedie sau la o comedie.    

E clar: nu vin tinerii

Din păcate, în postarea mea de acum vreo două luni am avut dreptate. Lista candidaturilor pentru funcțiile de decan, care poate fi citită aici, și un pic de cunoștință despre universitate, arată că am vorbit cu temei.  În condițiile unui context economic și demografic nefavorabil, când universitățile concurente de orice fel își ascut săbiile iar unii de-ai noștri își dau cu stângul în dreptul nu pot fi foarte optimist.   

Traiasca trendul ascendent!

Rezultatul de ieri era de așteptat. Cel puțin ordinea candidaților, dacă nu și decalajul dintre primul și al doilea. Intervalul dintre cele două tururi este prea mic pentru a se putea obține răsturnări spectaculoase astfel că Bungău are în mod evident cvasicertitudinea obținerii funcției de rector și cu aceasta adepții stabilității epocii Antal pot să răsufle ușurați.

Cred că rezultatele mai atestă și falimentul campaniilor duse de contracandidații cei mai importanți ai lui Bungău – Horga și Ilieș, care în locul unei abordări frontale a comunicării cu electoratul (pentru care nu s-au priceput cred dar, așa cum am scris ieri, nici nu au avut curaj) au preferat să își piardă vremea în strategii de culise riscante. Nu numai pentru că în astfel de aranjamente cuvântul dat este foarte relativ dar și pentru că adeseori se promit lucruri imposibile. În opinia mea un candidat bun, de genul celor doi, dacă ar fi început campania din timp și ar fi fost mai cu cojones ar fi obținut în acest prim tur cel puțin 35% iar în turul doi ar fi câștigat fără probleme cam ca și IA Pop la UBB.

În orele dintre cele două tururi Horga trebuie să încerce să-I mobilizeze pe cei vreo 200 de alegători care nu au participat la vot, în special pe cei de la medicină și să îi convingă pe votanții contracandidaților situați pe locurile 3-6 să îl aleagă. Sarcina este aproape imposibilă: având în vedere participarea masivă la vot este greu de crezut că vor veni mai mulți la vot și că, pe de altă parte, diferențele dintre votanții celor 4 candidați rămași pe dinafară nu vor avea efect. Cum o bună parte dintre cei care au votat Felea, Ionescu, Ilies și (cred că mai era unul…) nu vor veni la turul 2 mă aștept la un rezultat de genul 60-40 în favoarea lui Bungău.  

Și vom continua trendul ascendent.

Campanie? Care campanie?

Din punct de vedere comunicational campania pentru functia de rector al Universitatii din Oradea s-a desfasurat sub semnul primitivismului și al lipsei de angajament. Senatul a organizat dezbaterile din facultati iar ziarele sau televiziunile le-au reflectat cum au vrut ele. Dacă prima instituție a ținut cu tot dinadinsul să sublinieze unitatea și armonia instituției (consacrând de fapt autoritatea, incertă până atunci, a Senatului în raporturile cu viitorul rector și Consiliu de Administrație, subiect care merită interogat în continuare) presa a subliniat, cum ne așteptam, într-un mod adeseori nemăgulitor zbaterile universitarilor.

Comunicarea în campanie este pentru alegători ori emisiunile televizate și articolele din ziare au avut membri comunității academice ca public secundar doar. Ele au valorificat în primul rând subiectul alegerilor, care face parte construită din șirul de cancanuri care face Universitatea un subiect numai potrivit pentru a aduce audiență. Pentru alegeri comunicarea trebuia să se desfășoare în universitate, între universitari înșiși și universitari și candidați.

În cadrul întâlnirilor cu alegătorii candidații au lansat de cele mai multe ori mesaje stereotipe și consensuale. Mai toți candidații sunt de acord că „suntem pe un trend ascendent” că „trebuie să obținem calificativul de universitate cu grad ridicat de încredere” și că trebuie promovată excelența, promovarea domeniilor de ierahizare cât mai multe în categoria B și A. Teme delicate, precum posibile disponibilizări sau reduceri de salarii, desființări sau înființări de programe de studii și stucturi universitare, numirea decanilor și a prorectorilor au fost ignorate sau pasate. În atmosfera cordială a dezbaterilor dintre candidați au ajuns să conteze mai mult elementele de formă și stil (candidații preferați vor fi cei mai coerenți, cei cu oarecare carismă și talent oratoric susținut de viziuni și metafore suficient de puternice). Lipsa campaniei a fost pregnantă online (spre deosebire, de pildă, de campania de la UBB). Chiar si prezentele sunt mai degraba absente: in afara de Felea, care si-a lansat timid un blog pe care atarna stingher un singur comentariu, si de Horga care tot in semiclandestinitate si-a deschis un cont pe Facebook, restul au păstrat o tăcere vinovată.

Efectul asupra alegătorilor este multiplu. În primul rând nu le-a permis să se identifice cu o oarecare viziune despre universitate dar mai ales să își construiască o identitate în interiorul universității pe care ar fi trebuit să o promoveze candidații (ca să fiu drept, Horga și Ilieș au încercat așa ceva). Pe de altă parte, nu le-a permis candidaților să facă angajamente serioase (demisia pe masă, concursul de cântece studențești sau echipe sportive nu sunt în nici un caz mize importante ale interesului membrilor comunității academice). În fine, i-a lăsat pe alegători victime ale distorsiunilor din presă sau ale influențelor ierarhice. În fond, lipsa de combativitate publică a candidaților poate sugera și că se bazează mai mult de înțelegeri de culise și că în spatele participării în campanie se află alte interese decât dobândirea poziției de rector. Impresia mea este ca lipsa campaniei, justificata oarecum de restrangerile de timp, a fost determinata în primul rând de grija candidatilor de a nu intra in polemici, de a nu produce clivaje in interiorul universitatii. Astfel, mesajele lor au ocultat diferentele si conflictele inerente unei institutii de marimea Universitatii. Prin această pasivitate candidatii si-au rezervat spatiul de manevra in cazul esecului. În acente condiții, preconizez că votul de mâine va fi orientat în mod precumpănitor de afiliații profesionale (inginerii vs umaniștii) fiecare dintre tabere avand spărgători de bloc. În aceste condiții facultăți precum Medicina sau Protecția Mediului pot face diferența. 

Intalnire Alexandru Ilies

Azi, marti 10 aprilie, la ora 14, intalnire cu Alexandru Ilies, candidat pentru functia de rector al Universitatii din Oradea, in Aula Mare. Intre timp, pentru miercurea viitoare (18 aprilie) pregatim ceva `big` (sper sa iasa).

Câteva întrebări pentru candidații pentru funcția de rector al Universității din Oradea

Update

Constat că postarea mea a fost preluată de către cei de la Informatia de Vest. Menționez că nu mi s-a solicitat acordul pentru aceasta - atrag atenția pentru cei care ar putea considera că sunt de acord cu pozițiile acestei publicații față de Universitatea din Oradea sau față de conducerea ei. Întrebările mele trebuie înțelese doar în sensul unui dialog constructiv, iar din acest punct de vedere nu văd nici o problemă în nici o referere la ele.

- Problema cea mai gravă în acest moment este scăderea numărului de studenți (care se suprapune în mod nefericit cu reducerea finanțării publice pentru Universitate). Ce intenționează viitorul rector să facă în direcția creșterii atractivității programelor de studii ale universității?

- Cum vede rolul conducerii centrale a universității: administrator al spațiilor și problemelor comune ale unei federații de facultății, pe de o parte sau ca un furnizor de bunuri comune pentru facultăți integrate într-o organizație coerentă și eficientă, pe de alta?

- Când va fi înființat compartimentul de management al programelor, cunoscându-se dificultățile pe care universitatea le întâmpină în gestiunea programelor finanțate prin granturi?

- Când se va introduce un sistem viabil de înregistrare a reclamațiilor care să funcționeze la toate nivelurile?

- Care este perspectiva candidaților privind oportunitatea de înființare a unor programe educaționale alternative la cele actuale – programe în limbi străine, programe de formare profesională continuă și învățământ la distanță și frecvență redusă?

- Ce pași se doresc a fi făcuți pentru a promova excelența în cercetare – mai exact promovarea universității în categoria celor de cercetare avansată (categoria A) având în vedere că finanțarea publică depinde din ce în ce mai mult de rezultatele de cercetare?

- Cum dorește candidatul să îmbunătățească relațiile universității cu presa?

- Care va fi politica de imagine a universității având în vedere că poziția ei pe piață depinde în mare măsură de credibilitatea sa (îmi permit să opinez că aceasta a fost până acum firavă și ineficientă)?

- Care sunt planurile candidatului privind editura universității, fiind cunoscute nemulțumirile vis-à-vis de activitatea acesteia?

- Care sunt planurile pentru simplificarea administrării universității și a structurilor acesteia?

- Când vor fi accesibilizate (pentru persoanele cu dizabilitati) toate clădirile universității?

- Când va exista un spațiu elegant/decent pentru servirea mesei, primiri de oaspeți, organizarea de reuniuni științifice în Universitate?

- Când va exista un sistem integrat de gestiune a documentelor la nivel de universitate?

- Când vor fi standardizate toate formularele administrative din universitate (și făcute accesibile prin sistemul de gestiune a documentelor menționat mai sus)?

Occupy Romania

Protestele din acest ianuarie 2012 fac parte din ciclul visării și trezirii prin care activiștii din România încearcă, periodic, să facă țara aidoma așteptărilor lor. Din când în când o bună parte a românilor care păstrează o fărâmă de speranță ajung să se îmbete în masă cu visul frumos al unei fraternități miraculoase care depășește toate limitele prozaice ale vieții reale și care mătură, utopic diversele chingi care ne înlănțuie în celula fatalității. Am avut un asemenea moment, bineînțeles, la Revoluție. În revenirile următoare, din ce în ce mai puținii visători s-au entuziasmat de Convenția Democratică sau de Alianța Dreptate și Adevăr. La fiecare asemenea moment de extaz colectiv, în timp ce sute de mii de oameni vegetau în reveria unei fantasme sociale, juisând la iluzia controlului prin mișcare socială, strategii real-politik-ului elaborau strategiile de capitalizare electorală – adică având ca finalitate politicul cu toate beneficiile sale – a acestor instanțe de emoție colectivizată.

După prima fantazare colectivă, Marea Beție din decembrie să-i zicem, ne-am trezit că foștii nomenclaturiști, securiști și tehnocrații regimului comunist laolaltă cu acoliții lor puseseră mâna pe mecanismele țării. Celelalte revolte s-au terminat flasc, de fiecare dată, în dezamăgirea unei fete seduse și abandonate. În tot jocul ăsta al amăgirilor, energia și cedările visătorilor au fost transformate, împotriva lor, în bogăția păturii de succes a noii elite și în mizeria și apatia din ce în ce mai vaste a majorității.

Cei care sunt în piață acum sunt aceiași români cu veleități de activism, exasperați și de data aceasta puțin dispuși să se urce în căruța vreunui vânzător de gogoși politic. Mulți dintre ei sunt votanți PDL pocăiți sau foști susținători entuziaști ai CDR sau ADA. Ei sunt o bună parte dintre cei care la următoarele alegeri s-ar fi abținut în mod hotărât de la vot asimilând absența cu protestul sau chiar cu negarea. Lor li s-ar fi adresat Alba ca Zăpada lui Lăzăroiu, dacă ar fi avut curajul să-și însușească sloganul principal: Jos Băsescu. Utopia comunitariană este aparentă în sloganuri duioase de genul „vreau să fim prieteni” sau „România își așteaptă copiii acasă” etc. Noii revoltați, din care îi eliminăm pe cei trimiși de partide sau cei cărora li s-au promis șpăgile uzuale în aceste situații (ceea ce explică, parțial, prezența lumpenilor într-o mișcare tipică clasei mijlocii) par a fi, prin urmare, omologii autohtoni ai indignaților din Spania sau ai mișcărilor de tip Occupy din lumea occidentală.

Răzmerița timidă din ultimele zile este și nu este politică. Ea este politică în măsura în care are un proiect de asemenea natură – e drept destul de simplist – acela de a forța plecarea de la putere a actualilor guvernanți. Este apolitică în măsura în care evită să fie asociată vreunei structuri politice care face parte din actualul establishment politic – alcătuit în principal din partidele parlamentare sau cele care au șanse să intre în parlament. Mai mult, programul și compoziția manifestanților din București sau de aiurea (nu includ aici reuniunile sordide de câte 50-100 de liberali sau pesediști cu neveste și prieteni de prin unele târguri) semnalează evoluții importante în cultura și instrumentarul protestului politic de la noi. Apolitismul menționat califică revolta izbucnită ca reacție la nedreptatea suferită de Raed Arafat – un avatar al tuturor nedreptăților pe care românii trebuie să le suporte în proporia țară, ca o nouă mișcare socială. Ea introduce România în lumea bună a societăților în care moduri noi de a face politică protestatară și de contestare a întregului eșafodaj politico-instituțional construit prin dihotomia anti-comuniști vs post-comuniști construit în ultimii 22 de ani.

Pericolul ascuns în toată această mișcare cu iz anarhic este nostalgia apăsătoare care răzbate din toate mesajele protestatarilor. Revoltații noștri nu propun, decât șovăielnic, un proiect de societate și solicită direct și vocal restaurația unei stări anterioare (învățământ, sănătate, asigurări sociale etc.). Se sugerează aici că toate lumile posibile au fost încercate și consumate, ori că unele dintre acestea nu merită lupta, iar singurul proiect mobilizator este cel al întoarcerii la o lume distrusă de actuala elită socială și politică. Să recunoaștem, este un deznodământ trist pentru o țară în care activiștii civici au revendicat gălăgios, mulți ani, despărțirea de trecut.

Pe de altă parte, este destul de clar de acum de ce s-au bâlbâit reprezentanții establishmentului în raport cu recenta mini-revoltă: nu au știut cu cine au de-a face, cu cine să discute și despre ce. Flegmele luate de diverși politicieni care au îndrăznit să coboare alături de protestatari i-au lămurit destul de repede de lipsa de disponibilitate a nemulțumiților din stradă de a se lăsa reprezentați de vreo organizație politică. Pe de altă parte, va fi nevoie de o mare flexibilitate a opoziției pentru a îndesa în sacul cu voturi ceva de pe urma mâniei organizate de pe urma unor evenimente la care nu a participat aproape deloc, practicând o sfială de fată mare. Dacă USL continuă să gafeze confundând mișcarea indignaților cu vreo rețea sindicală sau un ONG achiziționat la bursa de funcții politice viitoare probabil că rata de participare la viitoarele alegeri va înregistra doar mobilizarea activului de partid iar distanța dintre regim și cetățeni se va adânci ducând la sporirea nemulțumirii populare față de actuala organizare a vieții politice.

Nu sunt prea optimist în ceea ce privește perspectivele mișcării. Ar avea nevoie de un vehicul politic sau măcar un erou în jurul căruia să se coaguleze o formă organizată de participare politică. Arafat s-a repliat discret, aratând că dorește să-și consume energia altfel. Pe de altă parte, orice încercare a vreunui partid de a se asocia mișcării o va distruge ca pe un castel de cărți de joc.

Voi recapitula pe scurt ideile acestui scurt eseu care ne devoalează faptul că avem atât motive de bucurie cât și de mâhnire prilejuite de protestele din ultimele zile.

Prima veste bună din ultimele zile este că în România există resurse de activism civic și societate civilă dincolo de organizațiile non-guvernamentale întreținute din finanțări externe. Mediul ONG are ceva de învățat din această situație. O altă știre îmbucurătoare este că nemulțumirea populației față de funcționarea sistemului politic din România a căpătat o exprimare manifestă și clară. Mai puțin fericită mi se pare, pe de o parte, imposibilitatea organizării acestor manifestări într-o organizație care să participe la competiția politică legală. Nici lipsa unui proiect de societatea din partea manifestanților, care constituie un agregat de revendicări revizioniste nu mi se pare foarte încurajatoare. Timpul ne va arăta dacă aceste proteste au fost doar un avertisment sau vor fi capabile să crească într-un fel sau altul la dimensiunea ideologică și organizațională a unei mișcări politice semnificative.

Adrian Hatos